Ansamblul de Muzică Veche Codex: Manuscrisul din Sfântu Gheorghe și barocul în Transilvania

Revenim cu mai multe detalii legate de turneul Ansamblului de Muzică Veche Codex din această săptămână. Concertele, deja anunțate acum o săptămână în Cronica concertelor de muzică veche din România, vor avea loc:

• Miercurea Ciuc – marți, 4 octombrie, ora 19:00, Biserica Reformată
• Arcuș – miercuri, 5 octombrie, ora 19:00, Centrul de Cultură Arcuș
• Brașov – joi, 6 octombrie, ora 18:00, Biserica reformată din Centru (str. Sf. Ioan, nr. 14)
• București – vineri, 7 octombrie, ora 19:00, Centrul Cultural al Republicii Ungare (str. Gina Patrichi, nr. 8)

Intrarea este liberă. Informații suplimentare pe paginile Facebook ale evenimentului (RO – HU).

Interpreți

Ansamblul de muzică veche Codex: Ignác Csaba Filip (director artistic, flaut drept, flaut traversier), Kovács László și Éva (vioară barocă), Adorján Csaba (violă barocă, braci), Szabó Éva (flaut drept, flaut traversier), Lázár Zsombor (violoncel baroc), Szőgyör Árpád (contrabas, viola da gamba, voce), Paul Cristian (clavecin).

Invitați: Andrejszki Judit (soprană, Budapesta), Chereji Szilárd (viola da gamba, violone, Linz), Caius Hera (lăută, theorbă, Timişoara).

Program

Manuscrisul muzical de la Sfântu Gheorghe (1757) constituie un document important al culturii barocului târziu în Transilvania, care a fost doar parțial editat și arareori prezentat publicului. Preluăm în cele ce urmează o prezentare a manuscrisului, pregătită în exclusivitate pentru turneul Codex de Rumen István Csörsz (secretar științific al Institutului de Studii Literare al Academiei Ungare de Științe și conducător al ansamblului budapestan Musica Historica) și tradusă de Elena Maria Șorban.

Pál Péter Domokos (1901-1992), cercetător neobosit al muzicii din Moldova şi al moştenirii muzicale din sec. XVII-XVIII, a găsit la Sfântu Gheorghe, în anii 1950, o colecţie muzicală manuscrisă. Denumită după locul de descoperire, colecţia a ajuns în secţia muzicală a Bibliotecii Naţionale Széchényi (Ms. mus. 7333). Dansurile ungare ale manuscrisului au fost publicate mai întâi de el însuşi (1959, 1978), iar 20 de melodii de poloneză, de către muzicologa Zofia Stęszewska (1970). Cea mai mare parte a colecţiei a rămas inedită până astăzi şi va solicita cercetătorilor şi muzicienilor, o muncă îndelungată.

Manuscrisul – care numără 91 de file notate muzical – păstrează piese laice pentru vioară şi ansamblu instrumental, aşternute de trei mâini diferite. Deşi a fost găsit la Sfântu Gheorghe, locul său de provenienţă ar putea fi mai curând, unul dintre oraşele transilvane locuite de saşi, cei care l-au redactat fiind probabil, muzicanţi germani. Materialul cameral al manuscrisului atestă utilizarea sa în ansamblu orchestral. Pe fila din stânga apare întotdeauna vioara I, pe cea din dreapta, vioara a II-a şi/sau partida de bas – aşadar, din aceste note cântau mai mulţi muzicieni deodată. Prima mână a umplut aproape tot manuscrisul, cu un scris avântat şi relaxat, precizând compozitorii şi titlurile de lucrări. Mâinile celui de al doilea şi al treilea notator au completat spaţiile rămase libere în partea inferioară a paginilor, cu melodii anonime de dans.

Melodiile maghiare de dans au fost fixate de al treilea notator, care este posibil să fi fost de limbă maternă maghiară, întrucât a dat titluri în limba maghiară (precum Magjar Tántz, „Dans maghiar” sau Lengjel Tántz „Dans polonez”). El a lăsat moştenire cinci piese de caracter, la care se resimte o străduinţă similară de a nota exact ornamentele melodice ale repertoriului cu circulaţie orală, variabil, cu interpretare uneori parlando. Este regretabil că nu a consemnat şi vocile de acompaniament. Aceste melodii sunt predominant de atmosferă orientală, cu scări sonore turceşti sau, mai degrabă, ţigăneşti. Melodia de dans cea mai cunoscută este înrudită cu muzica populară sârbească.

Colecţia cuprinde neobişnuit de multe piese muzicale vest-europene – unele cunoscute deja, altele care sunt încă de identificat –, între care creaţii ale unor renumiţi compozitori italieni şi germani, precum Castrucci, Vivaldi, Veracini, Locatelli, Bach, Telemann, Graun, Goebel, Hasse ş.a. Aceatsa sugerează că gustul artistic urban german era receptiv deja nu numai la piesele cu anumită funcţionalitate, ci şi pentru dansuri stilizate şi pentru sonate, adică, pentru „arta interpretativă autonomă” – în timp ce muzica maghiară transilvană se dezvolta potrivit unor alte legi stilistice. (Colecţia muzicală aproape contemporană acesteia, a tânărului conte László Székely, pe care acesta a redactat-o în timpul anilor săi de studenţie din Viena, conţine în majoritate, piese de dans.)

Repertoriul de menuete şi poloneze al volumului aduce aminte de colecţiile de epocă de pe teritoriul slovac, prin factura simplă de arpegii şi secvenţe „puse laolaltă” – Manuscrisul Doamnei Anna Keczer (din anii 1740), Codicele Apponyi II (din jur de 1744), Manuscrisul Linus (anterior anului 1786). Putem deduce prezneţa muzicii culte apusene nu din asemenea surse, ci din piesele care pot fi asociate uor anumiţi autori.