Festivalul de Muzică Veche București, 2012

23 octombrie 2012 § Lasă un comentariu

După o săptămână marcată de o serie remarcabilă de concerte organizate de Centrul de Muzică Veche al UNMB, barocul recidivează la București, de data aceasta sub stindardul Festivalului de Muzică Veche București, ajuns deja la  respectabila ediție numărul șapte!

Program

Joi, 25 octombrie 2012. Renaissance Rainbow, recital de lăută renascentistă (Hopkinson Smith). În Marele Salon de Recepţii al Muzeului Naţional Cotroceni, de la orele 19.

Vineri, 26 octombrie 2012. The Music Lesson, concert-lecție pentru copii: Dorel Iuga Lozin (flauto traverso), Sandor Gati (oboi baroc), Melinda Beres (vioară barocă), Istvan Csata (viola da gamba), Raluca Enea (clavecin). La Biserica Anglicană din București, de la orele 19. Intrarea liberă.

Sâmbătă, 27 octombrie 2012. Keyboard Families, recital de clavecin și clavicord: Menno van Delft. În Marele Salon de Recepţii al Muzeului Naţional Cotroceni, de la orele 19.

Duminică, 28 octombrie 2012. Il Maestro e Lo Scolare, concert orchestral: Il Gardellino (Belgia) şi invitaţii lor din România. În Studioul de Concerte “Mihail Jora” al Radiodifuziunii Române, de la orele 19.

Pe lângă cele patru concerte, această ediție va include și o suită de masterclass-uri și evenimente educative, parte a proiectului “Il maestro e lo scolare”, organizat de Medieval Praxis în parteneriat cu Institutul Cultural Român, fundația “Il Gardellino” (Belgia) și Conservatorul Regal din Bruxelles. Profesorii vor urca pe scenă alături de cursanții lor în cadrul concertului de închidere al Festivalului.

Informații practice

Biletele se pot achiziționa prin rețeaua Eventim, în magazinele Germanos, Orange, Vodafone, Domo, în librăriile Humanitas și Cărturești, la casa de bilete a Sălii Radio, precum și pe site-ul Eventim. Pentru mai multe detalii, consultați site-ul festivalului și paginile FB ale fiecărui concert (25-26-2728 oct.)

Săptămână barocă organizată de Centrul de Muzică Veche al UNMB

12 octombrie 2012 § Lasă un comentariu

Barocul revine în ofensivă la București în cea de-a doua jumătate a lunii octombrie! Mai întâi, în perioada 16-20 octombrie, proaspăt înființatul Centru de Muzică Veche al Universității Naționale de Muzică București organizează în colaborare cu Academia Barocă Europeană de la Ambronay o Săptămână barocă al cărei invitat este ansamblul Desmarest. La nici o săptămână distanță, începe cea de-a șaptea ediție a Festivalului de Muzică București, care-i va readuce în capitală pe Hopkinson Smith, Menno van Delft și Ansamblul Il Gardellino. Pentru moment, mai multe informații despre Săptămâna barocă:

« Read the rest of this entry »

Trei zile cu Ansamblul Flauto Dolce la București

15 septembrie 2012 § 3 comentarii

În zilele de 15, 16 și 17 septembrie, ansamblul clujean Flauto Dolce (cond. Zoltán Majó), va susține alături de soprana Mihaela Maxim o serie de trei concerte de muzică veche la București și Mogoșoaia:

  • Vechi și nou. De la Renaștere la jazz – sâmbătă, 15 septembrie, de la orele 19, la Biserica Italiană
  • Muzică din spațiul românesc – duminică, 16 septembrie, de la orele 17, la Mogoșoaia, în cadrul Mogoșoaia Clasic Fest
  • Muzica flautelor dulci /Édes furulyák muzsikája – luni, 17 septembrie, de la orele 19, la Centrul Cultural al Republicii Ungare.

Informații practice & program

Paginile Facebook ale celor trei concerte: 15, 16 și 17 septembrie.

Interpreți

Ansamblul Flauto Dolce

Zoltán Majó, flaute drepte

Mária Szabó, flaute drepte

Ágnes Tóth, flaute drepte

Mihaela Maxim, soprană

Nocturne Baroce pe malul Dâmboviței

3 septembrie 2012 § Un comentariu

O știre de ultimă oră: în această seară încep la București Nocturnele Baroce, o serie de opt concerte organizate de Asociația Culturală Kitarodia în perioada 3-8 septembrie. Programul concertelor e cât se poate de generos – și eminamente flexibil în privința conceptului de baroc: de la Henric al VIII-lea până în epoca belcantoului, trecând prin Sweelinck, Lully, Delalande, Händel, Bach, Vivaldi și mulți alții. Programul detaliat al concertelor poate fi consultat pe site-ul asociației. Instrumentariul promis pare mai curând eclectic și, așa cum o cere specificul asociației, centrat pe instrumentele cu coarde: lăută, teorbă, clavecin, chitară, vioară, violoncel. Pentru gustul nostru purist, chitarele moderne și repertoriul baroc nu fac casă bună, dar oferta e mult mai largă de-atât. Și în fond, de câte ori li se oferă bucureștenilor o… Dâmbovița festeggiante?

 

Informații practice: 3-8 septembrie 2012, de la orele 20:30, pe esplanada proaspăt inauguratei Biblioteci Naționale. Intrarea este liberă. Mai multe detalii pe site-ul și pe pagina Facebook a asociației.

Notă: Cum autorul nu va putea lua parte la concerte, vă invităm să ne împărtășiți impresiile dvs., aici sau pe pagina Facebook a Ballet des Nations.

 

Nopți baroce la Palatul Béhague (II)

19 august 2012 § 2 comentarii

Acest articol reia, cu câteva modificări, cronica publicată în Observator Cultural (nr. 634/26 iulie 2012).

*

După o pauză inopinată de trei săptămâni, reînnodăm în acest număr firul cronicii festivalului Nuits Baroques au Palais de Béhague, desfășurat la Paris în perioada 6-12 iunie.

Așa cum spuneam în prima parte a acestei cronici, tema acestei ediții, ”Pasiune. Voci feminine”, a fost verificată de primele trei recitaluri ale festivalului care, luate împreună, ar putea ușor servi drept radiografie a receptării revoluției baroce la vârfurile școlii românești de canto. Dacă despre recitalurile Ruxandrei Donose (6 iunie) și Teodorei Gheorghiu (7 iunie) am scris pe larg și entuziast, seara consacrată mezzosopranei Viorica Cortez (8 iunie) mi-a lăsat impresii mai curând contradictorii. Pe de o parte, longevitatea sa artistică reprezintă un privilegiu în sine, mai cu seamă pentru publicul tânăr și pentru cei care nu au avut șansa de a o auzi în anii `70, în perioada de apogeu a carierei sale internaționale. E de la sine înțeles că valoarea simbolică a unui astfel de recital refuză instrumentariul uzual al unei recenzii de concert. Pe de altă parte, trebuie spus că interpretarea Vioricăi Cortez a evitat orice contact cu interpretarea documentată istoric a muzicii baroce, care a servit măcar drept punct de plecare pentru toate celelalte concerte din programul de festival. Evident, nu purismul istoric era de căutat în acest recital, ci un dialog asumat cu o școală ajunsă de multă vreme neignorabilă. Or din acest punct de vedere, interpretarea mezzosopranei mi-a părut esențialmente opacă stilistic, până și în raport cu reconstrucțiile greoaie de operă italiană ale lui Raymond Leppard din anii `60-`70, iar acompaniamentul pianistei Alina Pavalache n-a privit mai departe de datele imediate ale transcripției. Programul recitalului, mergând de la Carissimi și Caccini până în zorii clasicismului, promitea multă diversitate – dar abia la Paisiello, Haydn și Gluck am întrezărit ceva din culoarea și verva care îi aduceau altădată Vioricăi Cortez triumful în rolul lui Carmen. Iar când barocul a fost depășit cu vădită ușurare, pentru a ni se oferi ca bis unul dintre cele șapte cântece enesciene pe versuri de Clément Marot (Changeons propos, c`est trop chanté d`amours), am regretat faptul că Viorica Cortez n-a trișat puțin, rămânând în repertoriul care a consacrat-o și amânând secolul XVII până în seara următoare.

Nu că seara de 9 iunie ne-ar fi oferit o privire inocentă către baroc – dar cu greu s-ar fi putut găsi o continuare mai animată decât concertul ansamblului L`Arpeggiata. De zece ani, grupul condus de Christina Pluhar tatonează – și uneori forțează – limitele interpretării barocului ca muzică savantă, circumscrisă spațiului clasic de concert. Iar programul pe care l-am auzit cu această ocazie la Palatul Béhague, construit în jurul tarantellei și tarantismului, constituie probabil cea mai reprezentativă încercare a ansamblului de a dinamita granița dintre repertoriul cult și muzica tradițională. Scenariul constă, în linii mari, în a alătura piese baroce timpurii legate genetic de forme populare (ciaccona, passacaglia, moresca) și tarantele tradiționale, de vechime neprecizată. Puntea logică de legătură între acestea e reprezentată de o serie de tarantele publicate de Athanasius Kircher în anii 1640, care surprind fără îndoială vechimea tarantelei apuliene și napolitane, așa cum au supraviețuit acestea până în secolul XX. Dar de aici încolo, intrăm în ordinea spectacolului, unde domnesc improvizația și ambiguitatea: oricine a văzut notațiile seci ale lui Kircher va zâmbi în fața amplitudinii pieselor care îi poartă numele în programul de concert, iar piesele propriu-zis savante constituie mai mult un pretext pentru improvizații care tind să depășească orice limită argumentabilă a autenticității. Membrii Arpeggiatei sunt indiscutabil muzicieni de o virtuozitate orbitoare. Dar când Sergei Saprychev se lansează într-un număr acrobatic de percuție lung de zece minute, Boris Schimdt se complace într-un solo de contrabas care ne teleportează direct în epoca cool jazz-ului, pentru ca apoi cornetistul Doron Sherwin să arunce în joc în mijlocul passacagliei lui Pozzi fraze parcă extrase din jazz-ul latin al anilor `50, eu mă întreb cât sens mai păstrează pretextul baroc al acestui show. L`Arpeggiata și-a asumat astfel de scurt-circuite încă din vremea când înregistra albumul All`Improviso cu clarinetistul de jazz Gianluigi Trovesi – dar între colajul postmodern explicit de acolo și improvizația modernistă livrată pe un instrument de secol XVII, ca în concertul de față, cred că rămâne nu doar o diferență de nuanță, ci și de gust. Piesele vocale, în mare parte populare, au fost cântate de Vincenzo Capezzuto, al cărui falset de factură tradițional-meridională evocă stilul vocal al predecesorului său, Marco Beasley, și a marcat momentele cu adevărat memorabile ale concertului. În sfârșit, spectacolul Arpeggiatei a fost completat de intervențiile scenice ale Annei Dego (”teatrodanza”, ne explică programul), care a combinat în mod inspirat aspectul de dans social al tarantelei (napolitane) cu gestica spasmodică a tarantelei rituale. Publicul a dat curs cu vervă sugestiilor dansante ale show-ului Arpeggiatei, și aceasta până la o infuzie ad-hoc de coregrafie balcanică, primită cu entuziasm de muzicieni la cel de-al treilea bis. Mulți vor citi amalgamul de sugestii stilistice din producțiile recente ale Arpeggiatei în cheia unui dialog mai viu și mai asumat cu prezentul, cum o proclamă muzicienii înșiși – și într-adevăr, nimic mai greșit decât ideea unui muzician-muzeograf. Dar eu îmi voi păstra rezervele față de o interpretare care, forțând constant granița dintre baroc, jazz și world music, ajunge să șteargă tocmai particularitățile care dau identitate muzicii. Iar identitatea nu-i un accesoriu opțional pentru cel care intră în domeniul muzicilor tradiționale.

Aceste rezerve nu diminuează însă cu nimic lovitura de teatru în agenda muzicală pariziană pe care a reprezentat-o prezența Arpeggiatei în cadrul festivalului Nopți baroce la Palatul Béhague.

Surse foto: pagina Facebook a ICR Paris.

Nopți baroce la Palatul Béhague (I)

9 august 2012 § Lasă un comentariu

Acest articol a fost publicat în Observator Cultural (nr. 630/28 iunie 2012).

*

Un palat neo-rococo ce ascunde o sală privată de concert în stil bizantin, capriciu arheologic à la Belle époque, care ascunde la rândul ei o orgă nemaiauzită de șaizeci de ani: iată un loc care cere de la sine și care are nevoie de un festival de muzică veche pentru a-și recăpăta gloria de odinioară. În acest cadru s-a desfășurat, de pe 6 până pe 12 iunie, cea de-a doua ediție a Festivalului Nuits Baroques au Palais de Béhague, organizat de Institutul Cultural Român de la Paris în parteneriat cu Ambasada României în Franța. După o ediție inaugurală 2011 care a avut onoarea de a-i aduce pentru ultima dată pe scena pariziană pe regretata Montserrat Figueras și pe Jordi Savall, alături de Les Talents Lyriques, Balkan Baroque Band și ansamblul timișorean La Follia, Nopțile Baroce de la Palatul Béhague ne-au propus anul acesta un program de cinci seri concentrate în jurul unei teme deopotrivă largi și exigente: ”Pasiune. Voci feminine”. Nucleul tematic al festivalului l-au reprezentat primele trei seri, care au adus pe scenă trei voci feminine românești: mezzosoprana Ruxandra Donose (6 iunie), soprana Teodora Gheorghiu (7 iunie) și mezzosoprana Viorica Cortez (8 iunie). La acestea, s-au adăugat concertul ansamblului L`Arpeggiata (9 iunie) și recitalul de orgă la patru mâini susținut de Fernanda Romilă și Dan Racoveanu la biserica Saint-Eustache (12 iunie). Aceast prim episod al cronicii festivalului va discuta recitalurile Ruxandrei Donose și Teodorei Gheorghiu, urmând ca în numărul viitor al Observatorului să revenim asupra celorlaltor trei evenimente.

Voi spune însă de pe acum că fiecare dintre aceste trei seri a surprins în trei grade diferite deschiderea tradiției lirice românești la revoluția muzicii vechi care, deși a încetat demult să fie un exotism în peisajul muzical occidental, rămâne marginală în percepția celor mai multe instituții de cultură din România. Iar miza unui festival centrat în jurul vocii nu e mică: dacă instrumentul ”de epocă” a jucat într-un fel rolul cauzei materiale al interpretării istorice în ultimii patruzeci de ani, vocalitatea barocă rămâne și azi un teren bântuit de controverse și estetici divergente.

Miercuri 6 iunie, Ruxandra Donose și Ansamblul Pulcinella, sub bagheta lui George Petrou, ne-au oferit un generos program Vivaldi – cantata ”Cessate omai cessate” și două arii din opera Farnace, încadrate de sinfonia ”Il Coro delle Muse” și concertul pentru violoncel RV 420 – continuat după pauză cu Händel (cantata ”Tu fedel, tu constante”) și două arii din Orphée et Euridice de Gluck, inspirat introduse de sinfonia operei Ipermestra; s-a adăugat, ca bis, aria ”Cara speme” din Giulio Cesare de Händel. După o carieră ascendentă începută în 1990, Ruxandra Donose abordează în forță repertoriul baroc cu Farnace de Vivaldi, reprezentat începând din 2011 pe mai multe scene europene (Paris, Strasbourg, Lausanne) și înregistrat pentru EMI Virgin Classics într-o companie distinsă: Max Emanuel Cencic, Ann Hallenberg et al., cu orchestra I Barocchisti, dirijată de Diego Fasolis. Într-un interviu acordat în decembrie 2011 și rămas încă inedit, Ruxandra Donose invoca îndemnul lui Nikolaus Harnoncourt către cântăreți de a nu-și cenzura emoția și materializarea ei imediată, vibratoul, în muzica barocă. Recitalul din această seară a ilustrat elocvent, cred, modul în care Ruxandra Donose înțelege să urmeze linia echilibrată a lui Harnoncourt. Timbrul său amplu și colorat, dublat de o respirație aflată mereu în căutarea unui maxim de conținut emoțional au dat în mod particular relief ariilor patetice, precum ”Forse caro in questi accenti” din Farnace și, încă mai mult, invectivei amoroase din cantata lui Händel, în a cărei scriitură orchestrală mai densă armonicele Ruxandrei Donose se integrează cu mai multă naturalețe. Cu o astfel de demonstrație de temperament, mezzosoprana nu putea decât să dejoace capcanele ariei ”J`ai perdu mon Eurydice” de Gluck, al cărei sens dramatic pare contrazis de o muzică în cel mai bun caz tandră, iar în cel mai rău, ”un saltarello pentru marionete”, în cuvintele compozitorului însuși. Ține de arta cântărețului să distingă Orfeul de marionetă, iar Ruxandra Donose ne-a scos pe drumul cel bun din Hades, într-un temperament ce părea să privească deja spre Berlioz. În revanșă, solista s-a arătat mai curând reticentă de-a lungul programului în a elabora cadențele proprii lumii operei seria, iar frazarea ornamentelor s-a dovedit pe alocuri neclară – dar nimeni nu i-ar putea refuza acestei interpretări eficiența dramatică. Cea de-a doua arie de Gluck contentrează, cred, problema răspântiei estetice la care se găsește o astfel de interpretare: alegând să cânte aria ”Amour, viens rendre à mon âme” cu riscanta cadență a Paulinei Viardot (1859) în locul unei improvizații, Ruxandra Donose face apel nu doar la bravura comună barocului și romantismului, ci și la o tradiție interpretativă înghețată la aproape un secol după Gluck. Bravura a fost cu prisosință dovedită, eclectismul istoric rămâne chestionabil.

Și în cazul Teodorei Gheorghiu, vorbim de o intrare recentă în discografia Settecento-ului, cu un foarte bine primit album-portret consacrat sopranei Anna de Amicis, înregistrat alături de Les Talents Lyriques, sub conducerea lui Christophe Rousset, pentru casa de discuri Aparté (2011). În spatele acestui debut stau însă mai multe opere de Händel, Vivaldi și Porpora, iar consumatorii înrăiți de baroc și-o vor aduce aminte încă din prima ediție a Festivalului de Muzică Veche de la București (2005). Programul recitalului a pendulat între repertoriul comic și un sacru nu mai puțin deschis influenței operei seria italiene, continuând în chip inspirat dialogul Vivaldi-Händel din seara precedentă. Cantatele comice Der Weiber-Orden și Der Melancholicus de Telemann, prefațate de suita Don Quijote și sonata op. 1 nr. 12 ”La Follia” de Vivaldi, în prima parte – apoi, cu o rotire de 180 de grade, patru din cele Nouă arii germane de Händel, Concertul pentru violoncel RV 424 și motetul de virtuozitate In furore justissimae irae de Vivaldi. Ce știam deja: Teodora Gheorghiu posedă o voce prin excelență suplă, cu contururi diamantine și tessitură largă, mai luminoasă chiar decât în înregistrări și, în plus, servită de o dicție impecabilă în germană și latină. Dar recitalul de față ne-a arătat în Teodora Gheorghiu nu doar un acrobat vocal, ci un artist stăpân pe toate registrele sale expresive, sofisticat până la cameleonic. De la tribulațiile rustice ale jupâneselor lui Telemann la devoțiunea elegantă a ariilor germane și de la furorile sacre ale lui Vivaldi înapoi la umorile schimbătoare ale melancolicului lui Telemann, Teodora Gheorghiu a parcurs cu deplină credibilitate și grație aproape întreaga gamă a afectelor baroce. Lipsea doar o veritabilă arie patetică, ce ne-a fost oferită în bis, momentul hiturilor: ”Lascia ch`io pianga” din Rinaldo de Händel. Iar dacă frazarea Teodorei Gheorghiu se încadrează fără conflicte în estetica barocului târziu, o mențiune entuziastă merită ornamentația improvizată în secțiunile da capo și în cadențele ariilor (mai cu seamă în ”Süßer Blumen Ambraflocken” și ”Flammende Rose” din Ariile germane), o doză de autentic încă neinteriorizată de mulți specialiști declarați ai barocului.

Mi-am amânat până acum orice referință la numerele instrumentale din program, fiindcă ambele recitaluri au beneficiat de concursul ansamblului Pulcinella, condus de violoncelista Ophélie Gaillard. În prima seară, efectivele lărgite ale orchestrei (3-2-1-1-1, plus teorbă și clavecin) sunt puse sub conducerea lui George Petrou, dirijorul orchestrei baroce Armonia Atenea și unul dintre colaboratorii proiectului Farnace. Pentru cel de-al doilea recital, Pulcinella revine în formulă minimă, un instrument pe partida de coarde. Dacă astfel de forțe orchestrale firave n-au prea putut ține piept în același timp scriiturii epurate a lui Gluck și vocii imperative a Ruxandrei Donose, cea de-a doua seară a căpătat un aer de intimitate bine coagulat de Sala bizantină. Trecând peste prezența oarecum desuetă a unui dirijor pentru un ansamblu baroc de 10 muzicieni, Pulcinella abordează repertoriul italian cu transparența și dinamismul orchestrelor italiene ale generației Giardino ArmonicoEuropa Galante, uneori percusiv, uneori cu frazări riscante, dar mereu departe de manierismele vide à la Spinosi care au marcat succesul acestei estetici la Paris acum câțiva ani. Ansamblul se sprijină în mod vizibil pe doi piloni de expresivitate, violonistul Lorenzo Colitto și Ophélie Gaillard, între care s-au negociat cu succes atât umorul suitei Don Quijote de Telemann, cât și pulsul schimbător al folliei lui Vivaldi. Departe de a fi niște antracte instrumentale între piesele vocale, cele două concerte pentru violoncel de Vivaldi – și în mod special neliniștitorul concert RV 424 din cea de-a doua seară – au constituit un tur de forță al Ophéliei Gaillard, care își adjudecă probabil și titlul de cel mai bun interpret al lor pe disc.

Concluziile preliminare ale acestei cronici nu pot fi decât pozitive: aceste două concerte organizate de Institutul Cultural Român intră, fără aproximări, în eșalonul superior al agendei muzicale pariziene. Ține însă de misiunea unei astfel de instituții ca evenimente de această calitate să devină direct accesibile publicului din România.

Surse foto: pagina Facebook a ICR Paris.

Friedrich cel Mare și stilul galant, la Ateneul Român

1 august 2012 § 2 comentarii

Acest articol a fost publicat în Observator Cultural (nr. 622/3 mai 2012).

*

Fernanda Romilă

Deja de mulți ani se poate vedea cum în București, concentrația de muzică veche pe unitatea de timp crește în preajma Crăciunului și a Paștilor. Așa s-a întâmplat și anul acesta, săptămâna mare în stil ortodox prilejuind două concerte baroce la Ateneul Român – dar în ciuda contextului sugestiv, nici unul n-a valorificat în vreun fel repertoriul pascal baroc. Cu toate acestea, nu de comemorări am dus lipsa, căci marți 10 aprilie, sala mică a Ateneului a găzduit un recital aniversar susținut de flautistul Hajo Wienroth și clavecinista Fernanda Romilă, intitulat ”Friedrich cel Mare și stilul galant”.

Despre spectaculoasa resurgență a regelui prusac ca simbol politic în spațiul german s-a scris și se va mai scrie mult anul acesta, dar nici industria muzicală europeană n-a ignorat acest această aniversare. Mă gândesc la o suită de apariții discografice de anul acesta care include antologia ”Friedrich der Grosse” înregistrată de Akademie für Alte Musik Berlin pentru Harmonia Mundi, la dublul album înregistrat, sub același alibi, de flautistul Emmanuel Pahud alături de Kammerakademie Potsdam sub conducerea lui Trevor Pinnock, precum și – mult mai aproape de spațiul autohton – la sonatele pentru flaut ale regelui însuși înregistrate de flautista Mary Oleskiewicz pentru casa maghiară de discuri Hungaroton în camera de muzică de la Sanssouci (!). În aceste condiții, o aniversare muzicală a lui Frederic cel Mare la București, fie ea și rătăcită în săptămâna mare, nu poate fi primită decât cu bucurie. Nu că această comemorare ar avea rădăcini adânci în cultura autohtonă – dar ea constituie un bun pretext de a readuce în atenția publicului muzica berlineză a mijlocului de secol XVIII, nedrept căzută în clivajul dintre barocul târziu à la J.S. Bach și anii de geneză ai clasicismului. Concertul de față a alăturat în chip inspirat muzica lui Frederic însuși (o sonată în do major pentru flaut și b.c.) și câteva dintre figurile marcante care au gravitat în jurul regelui prusac: Carl Philipp Emmanuel Bach, clavecinistul său (Sonata Wq. 83) și Johann Joachim Quantz, profesorul său de flaut (Sonata nr. 4 pentru flaut și b.c.). Acestora li s-au adăugat Bach tatăl (sonata BWV 1032), Johann Adolph Scheibe (sonata nr. 2 în si minor) și Johann Christian Bach (sonata nr. 2 în sol major), acesta din urmă închizând programul și monopolizând bisul oferit de soliști. Din păcate, legătura ultimilor doi compozitori cu Berlinul sau curtea lui Frederic cel Mare e mai curând conjuncturală și, cu toate că scena muzicală bucureșteană nu s-ar putea plânge de vreun exces de muzică de J.C. Bach, am simțit că acest final de recital în contururi de bombonieră nedreptățește muzica de la Potsdam și gusturile regelui-flautist.

Hajo Wienroth

De la bun început, trebuie spus că formula minimală clavecin-flaut traversier, deși întru totul viabilă din punct de vedere istoric, a lăsat loc unei anumite austerități sonore pe care cei doi soliști n-au reușit s-o compenseze: nu o dată, am dus dorul unei viole da gamba sau al unui violoncel care să unifice timbrele celor două instrumente. Hajo Wienroth verifică semnalmentele unui solist din avangarda flautiștilor baroci, credibil mai curând în mișcările lente, precum Largo-ul cu o lungă cadență solo al sonatei lui C.P.E. Bach. În revanșă, interpretarea sa mi-a părut nu o singură dată neconturată dinamic și deconectată de clavecin, cu precădere în scriitura mai puțin densă a lui Quantz ori J.C. Bach. Aceasta și deoarece stilul Fernandei Romilă e definit de un gust particular pentru gesturi rapide, arpegii strânse și incisive altoite pe o dinamică egală, precisă, în care rubato-ul fie lipsește, fie pare premeditat. Aceste incisivități pot intra uneori în conflict cu etosul muzicii, precum arpegiile strânse și bruște din sonata lui Frederic cel Mare ori staccati violenți într-un ”Largo e dolce”, în sonata lui J.S. Bach. Pe de altă parte, tocmai această manieră oferă flautului un interlocutor plin de personalitate în frazele dialogate ale sonatei lui Scheibe și se mulează la perfecție pe bizareriile și surprizele ritmice care fac deliciul mișcărilor rapide ale lui C.P.E. Bach. La sfârșit de recital, am rămas cu impresia unei promisiuni de galanterie neîmplinite.

Aceste impresii de concert trebuie însă așezate într-o altă perspectivă. Fernanda Romilă și soțul său, organistul Dan Racoveanu sunt cei care, în naufragiul anilor `80 și în lungii ani `90, au ținut vie tradiția muzicii vechi la București, în refugiul și pepiniera de muzicieni pe care a reprezentat-o biserica lutherană. Observator Cultural a publicat, acum mai bine de zece ani, un dublu interviu care rememorează atmosfera acelor ani dificili (nr. 94/11 decembrie 2001). De aceea, dincolo de rezervele unui recital de-o seară, nu pot decât să salut revenirea pe scenă a unui muzician rar văzut de publicul bucureștean, sperând ca acesta să nu rămână fără urmare: acest oraș are prea puțini muzicieni angajați pe drumul interpretării istorice pentru a-și putea permite retragerile premature.