Bucureștiul merită două mise

1 Octombrie 2011 § 2 comentarii

Acest articol a fost publicat în Observator Cultural (nr. 336/29.09.2011).

*

După o lună de hegemonie a muzicii clasice, Festivalul George Enescu s-a încheiat duminica aceasta. O lege nescrisă a jurnalismului cultural face ca evenimentele ce deschid un festival să primească adesea mai multă atenție decât cele care îl închid: est natura hominum novitatis avida. Dar ultimele zile de festival îmi dau toate motivele să nu trec prea repede la momentul concluziilor grăbite și al sugestiilor de ansamblu. Și aceasta în primul rând datorită unui magistral itinerariu în muzica primului clasicism vienez (22-24 septembrie) alături de două dintre cele mai importante orchestre europene cu instrumente istorice: Amsterdam Baroque Orchestra, respectiv Orchestra of the Age of Enlightenment. Fiecare au fost însoțite de propriul cor, iar la pupitrul dirijorului s-au succedat Ton Koopman, Trevor Pinnock și Adam Fischer. Așa cum ne-am obișnuit cititorii în perioade de belșug, această cronică va avea două episoade: Mozart în lectura lui Koopman săptămâna aceasta, oratoriile Creațiunea și Anotimpurile de Haydn în numărul viitor.

Ton Koopman ne-a rezervat un program construit în jurul celor mai contrastante două mise din creația lui Mozart: pe de o parte, sumbrul Recviem (KV 626, în versiunea tradițională Mozart-Süssmayr), cu toată mitologia lugubră care-l înconjoară, iar de cealaltă parte, luminoasa și jubilanta Misă a Încoronării (Kronüngsmesse, KV 317). Între acești doi poli a fost intercalat motetul Ave Verum Corpus (KV 618). Recunosc că am așteptat cu un amestec de entuziasm și îngrijorare acest concert, din motive care merită, cred, detaliate.

Entuziasmul e ușor de explicat: cu excepția Creațiunii lui Haydn, prezentată în cadrul ediției din 2009 a Festivalului Enescu de Marc Minkowski și Les Musiciens du Louvre, era pentru prima dată când Bucureștiul avea ocazia de a asculta o orchestră istorică abordând repertoriul clasic, iar experimentele începute la finele anilor `70 și ajunse practică curentă azi dovedesc pertinența, dacă nu și necesitatea unui astfel de demers istoric. Pe de altă parte, Recviemul lui Mozart s-a dovedit a fi o piatră de încercare pentru muzicienii care abordează clasicismul venind dinspre baroc, cu toate rigorile interpretării documentate istoric. Chiar la nivelul înregistrărilor, unii maeștri consacrați au trecut cu brio examenul – ascultați de pildă înregistrările lui Gardiner sau Herreweghe –, în vreme ce alții par să-i fi ratat în chip cu totul inexplicabil esența, cum e cazul lui Jordi Savall. Or acest examen are două paliere. În primul rând, instrumentele de epocă creează o textură orchestrală sensibil diferită de cea a orchestrei simfonice standard, care dau infinit mai multă culoare și tandrețe acestei muzici, dar și o serie de dificultăți interpretative străine dirijorului de formație tradițională. Probabil cea mai evidentă diferență constă în preeminența auditivă a suflătorilor în raport cu o orchestră de coarde mult mai moale – ceea ce modifică decisiv plastica unei partituri mozartiene, de pildă. Iar din acest punct de vedere, un concert live este infinit mai revelator decât o înregistrare. În al doilea rând, abordarea clasicismului prin prisma experienței barocului a determinat o regândire de ansamblu a stilisticii interpretative, de la tempo și frazare până la problema ornamentației și retorica muzicală. Aici mai cu seamă stă cheia succesului sau eșecului unui astfel de demers, fiindcă proiectarea fără discernământ a unor barochisme asupra muzicii clasice este la fel de neavenită ca și romantizarea ei forțată.

Configurația Orchestrei Baroce din Amsterdam a reeditat efectivele unei orchestre de la finele secolului al XVIII-lea (coardele în formație 4-4-2-2-1), urmând totodată cu fidelitate indicațiile partiturii lui Mozart (două fagoturi, două trompete naturale, două cornuri basset, trei tromboane), la opusul lecturilor romantizante care au dominat primele trei sferturi ale secolului XX. Acordajul orchestrei a respectat diapazonul de 430 Hz, răspândit în perioada clasicismului. Rezultatul auditiv a fost dominat, așa cum am prevăzut, de timbrul colorat al suflătorilor în dauna sunetului mult mai moale al coardelor. Conducerea lui Koopman m-a surprins prin modul în care a pendulat de-a lungul Recviemului între o lectură totalizatoare, care respira structurile melodice de ansamblu, și pasajele minuțios frazate în stil barochist, iar soliștii s-au dovedit în mod special deschiși la această fațetă interpretativă. De pildă, m-aș fi așteptat ca Koopman să accentueze, ca mulți alții, contrastul între vocile feminine și tutti din Confutatis, dar aici, ca și în prima parte a Offertoriului (Domine Jesu), generozitatea melodiei mozartiene a primat. Finețea gradațiilor și fraza retorică venite pe filieră barocă au fost în schimb vizibile, cu maximum de efect, în Rex tremendae și Lacrimosa. Nu cred că s-ar putea vorbi de ezitări în viziunea interpretativă a lui Koopman, ci mai curând de o tensiune internă care a adus la suprafață un Recviem colorat, contrastant, mai degrabă tulburător decât înălțător – și în nici un caz linear. Ceea ce reflectă în mod fericit, într-un final, geneza zbuciumată și inegală a ultimei compoziții a lui Mozart. După paranteza senină a motetului Ave Verum Corpus, programul a revenit în granițele stilului exuberant atât de propriu lui Koopman, cu Misa Încoronării. Pulsând între festivism și tandrețe (căci nu se poate vorbi de umbre în această misă, nici măcar în Et incarnatus est – Crucifixus), dirijorul olandez ne-a oferit o interpretare cu adevărat memorabilă, care nu numai că a respirat din toți porii limbajul seninătății clasice, dar a rezonat și lunga tradiție a miselor festive austriece, de la Biber până la Haydn.

Soliștii vocali aleși de Koopman vin cu toții din zona repertoriului sacru baroc, iar acest lucru s-a văzut atât în claritatea vocilor cât și în dramatismul sobru al interpretărilor. Soprana Dorothée Mields și basul Klaus Mertens, amândoi veterani ai cantatelor lui Bach, i-au avut drept parteneri pe tenorul Tilman Lichdi, o voce deschisă atât spre opera seria cât și spre belcantoul începutului de secol XIX, și pe altista Bogna Bartosz. Pe aceasta din urmă mi-aș fi dorit-o mai nuanțată în pasajele sale solistice, mai ales după ornamentațiile precise până la filologic ale Dorothéei Mields. Dar cvartetul format de aceste patru voci a servit cum nu se poate mai bine ambele mise, spre cinstea lui Ton Koopman. În sfârșit, obiectul singurelor mele rezerve într-așa o interpretare somptuoasă – Corul Baroc din Amsterdam. M-a surprins lipsa de coeziune a unui ansamblu de așa mărime, în comparație cu excelența orchestrei și a soliștilor. L-am surprins dezorganizat în pasajele fugate (Kyrie și Lux Aeterna din Recviem), iar intrările în forță ale suflătorilor îl făceau pe alocuri neinteligibil. Această impresie, încă nelămurită joi seara, mi-a fost confirmată de prestația din ziua următoare a Choir of the Enlightenment în Creațiunea lui Haydn.

Deși nu s-a bucurat de publicitatea pe care o merita, acesta a fost cu adevărat un concert mare: în premisele sale estetice, în interpretare și, nu în ultimul rând, în semnificațiile sale pentru peisajul muzical românesc. Iar eu cred, vorba unui rege, că Bucureștiul merita o misă. Poate chiar mai multe.

*

Foto: (1) Raluca Simionoiu, (2) RoZa Zah.

Anunțuri

Tagged: , , , , , , , , , , , ,

§ 2 Responses to Bucureștiul merită două mise

  • Adevărat, corul nu a fost impecabil, mie în „Dies irae” mi s-a părut mai rău un pic, dar nu a contat foarte mult. Impresia de ansamblu a fost excelentă, fără excese baroc – spiritul Requiem-ului mi s-a părut păstrat intact.
    Iar Kronungmesse a fost parcă și mai reușită…

  • Îmi cer scuze, comentariul tău a ajuns dintr-un motiv de neînțeles la spam și abia acum l-am salvat de acolo. Subscriu la ambele impresii de ansamblu.

    Inutil și pe lângă subiect, aș spune însă că tare l-aș fi provocat pe Koopman la un concert surpriză de orgă într-una din bisericile Bucureștiului: un pic de Buxtehude, Bruhns, Bach. :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Bucureștiul merită două mise at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: