Fikret Karakaya: ”Să faci muzică pe orice scenă ca și cum ai fi în țara ta.”

17 Octombrie 2011 § 4 comentarii

Acest interviu a fost publicat în Observator Cultural (nr. 596/13.10.2011).

*

Joi, 29 septembrie 2011, Institutul Cultural Român din București a găzduit un concert-eveniment al formației de muzică veche otomană Bezmârâ, în cadrul seriei de întâlniri muzicale ”Când Bizanțul eram noi”: capitala îi auzea pentru prima dată pe pionierii muzicii vechi în Turcia interpretând muzică din colecțiile lui Ali Ufki și Dimitrie Cantemir. A doua zi, l-am reîntâlnit pe Fikret Karakaya, întemeietorul și conducătorul artistic al ansamblului Bezmârâ, pentru o discuție pasionantă despre renașteri, recepție și deschidere în două tradiții muzicale care se tatonează de mai bine de trei secole: muzica clasică europeană și muzica savantă otomană. 

 

« Read the rest of this entry »

Fabrice di Falco: „Nu am nici o etichetă muzicală și nu-mi doresc vreuna”

1 Iunie 2011 § Lasă un comentariu

Acest interviu a fost publicat în Observator Cultural (nr. 574/13 mai 2011). 

*

În seara zilei de 17 aprilie 2011, sopranistul Fabrice di Falco a susținut pe scena Ateneului Român un recital pus sub semnul muzicii cântăreților castrați, intitulat ”Voix d`anges, Notes Célestes”. La invitația Institutului Francez din București, l-am întâlnit pe Fabrice di Falco în culisele Ateneului pentru o convorbire extravagantă despre vocea sa, moșteniri muzicale și creații contemporane.

Theodor Ulieriu-Rostás: Vă propun un început abrupt. Prezentarea acestui recital vorbește de ”interpreți masculini cu voci de femeie”. Găsesc destul de imprecisă o astfel de caraterizare a vocii contratenorilor și sopraniștilor. Cum vă percepeți dvs. propria voce?

Fabrice di Falco: Vocea sopranistului este o voce de bărbat care își folosește registrul de falset. În epoca barocă, se castrau băieții înainte de pubertate, iar unii dintre ei deveneau castrați alto, iar alții soprani. Sopraniștii au o voce destul de apropiată de cea a castraților soprani. Singurul lucru pe care contratenorii și sopraniștii îl aduc în plus față de vocea castraților este masculinitatea vocală prezentă în registrul grav al vocii. Nu trebuie uitat că castrații aveau medii și acute extraordinare, dar tocmai fiindcă erau castrați, nu puteau trece în vocea de piept. Prin urmare, noi, sopraniștii și contratenorii dispunem de posibilitatea de a parcurge registrul grav și de a-l combina, lucru pe care îl face perfect o mezzosoprană. Așadar, pentru a răspunde întrebării dumneavoastră, sopraniștii sunt voci care pe disc ar putea lăsa impresia că o femeie cântă, dar dacă ascultăm atent, auzim sunete foarte masculine.

« Read the rest of this entry »

Laurence Equilbey: ”Eu trăiesc fie în mijlocul dramei, fie în abstracție totală”

5 Ianuarie 2011 § Lasă un comentariu

Acest interviu a fost publicat, într-o variantă scurtată, în Observator Cultural, nr. 555 (17 decembrie 2010). Textul de mai jos reproduce integral dialogul pe care l-am purtat cu Laurence Equilbey acum o lună.

*

În serile de 2 și 3 decembrie, prestigiosul cor de cameră Accentus s-a aflat pe scena Ateneului Român alături de Orchestra Filarmonicii George Enescu, pentru a ne oferi sub bagheta dirijoarei Laurence Equilbey un concert intitulat ”Puccini/Fauré, Requiem(s)”. Impusă ca o figură inovatoare în peisajul muzicii clasice, dirijoarea Laurence Equilbey (n. 1962) a fondat corul Accentus în 1991 pentru a revitaliza interpretarea unui repertoriu coral ce se întinde de la barocul târziu și până la creația contemporană. Am întâlnit-o pe Laurence Equilbey la Ambasada Franței într-o după-amiază cețoasă, muzica lui Fauré rezonând din toate colțurile reședinței fin de siècle…

Theodor Ulieriu-Rostás: După un concert de muzică contemporană pe care ni l-ați oferit alături de corul Accentus în 2008, reveniți la București cu un program de muzică romantică: două recviemuri. De ce două și de ce acestea două?

Laurence Equilbey: Puccini a compus doar câteva piese sacre: Messa di Gloria, care e binecunoscută, dar și câteva adagio-uri funebre pentru orchestră de coarde, un Recviem foarte scurt, precum și un frumos Salve Regina pentru soprană. Sunt piese puțin cunoscute, pe care le găsesc foarte apropiate ca estetică de muzica franceză prin transparență, fără patos-ul din operele sale – dar care rămân totuși Puccini, pline de generozitate melodică. Sunt lucrări interesant de confruntat cu Fauré. În plus, s-a întâmplat ca Fauré și Puccini să moară în același an, în 1924, ceea ce îi apropie într-un fel, din păcate… Am găsit în aceste piese ale lui Puccini o bună punere în perspectivă a noțiunii de sfârșit al vieții și mi-am zis că acestea ar putea fi un bun preambul de o jumătate de oră la Recviemul lui Fauré, totul legându-se într-un fel de operă religioasă.

« Read the rest of this entry »

Where Am I?

You are currently browsing the Interviuri category at Ballet des Nations.