Nopți baroce la Palatul Béhague (II)

19 August 2012 § 2 comentarii

Acest articol reia, cu câteva modificări, cronica publicată în Observator Cultural (nr. 634/26 iulie 2012).

*

După o pauză inopinată de trei săptămâni, reînnodăm în acest număr firul cronicii festivalului Nuits Baroques au Palais de Béhague, desfășurat la Paris în perioada 6-12 iunie.

Așa cum spuneam în prima parte a acestei cronici, tema acestei ediții, ”Pasiune. Voci feminine”, a fost verificată de primele trei recitaluri ale festivalului care, luate împreună, ar putea ușor servi drept radiografie a receptării revoluției baroce la vârfurile școlii românești de canto. Dacă despre recitalurile Ruxandrei Donose (6 iunie) și Teodorei Gheorghiu (7 iunie) am scris pe larg și entuziast, seara consacrată mezzosopranei Viorica Cortez (8 iunie) mi-a lăsat impresii mai curând contradictorii. Pe de o parte, longevitatea sa artistică reprezintă un privilegiu în sine, mai cu seamă pentru publicul tânăr și pentru cei care nu au avut șansa de a o auzi în anii `70, în perioada de apogeu a carierei sale internaționale. E de la sine înțeles că valoarea simbolică a unui astfel de recital refuză instrumentariul uzual al unei recenzii de concert. Pe de altă parte, trebuie spus că interpretarea Vioricăi Cortez a evitat orice contact cu interpretarea documentată istoric a muzicii baroce, care a servit măcar drept punct de plecare pentru toate celelalte concerte din programul de festival. Evident, nu purismul istoric era de căutat în acest recital, ci un dialog asumat cu o școală ajunsă de multă vreme neignorabilă. Or din acest punct de vedere, interpretarea mezzosopranei mi-a părut esențialmente opacă stilistic, până și în raport cu reconstrucțiile greoaie de operă italiană ale lui Raymond Leppard din anii `60-`70, iar acompaniamentul pianistei Alina Pavalache n-a privit mai departe de datele imediate ale transcripției. Programul recitalului, mergând de la Carissimi și Caccini până în zorii clasicismului, promitea multă diversitate – dar abia la Paisiello, Haydn și Gluck am întrezărit ceva din culoarea și verva care îi aduceau altădată Vioricăi Cortez triumful în rolul lui Carmen. Iar când barocul a fost depășit cu vădită ușurare, pentru a ni se oferi ca bis unul dintre cele șapte cântece enesciene pe versuri de Clément Marot (Changeons propos, c`est trop chanté d`amours), am regretat faptul că Viorica Cortez n-a trișat puțin, rămânând în repertoriul care a consacrat-o și amânând secolul XVII până în seara următoare.

Nu că seara de 9 iunie ne-ar fi oferit o privire inocentă către baroc – dar cu greu s-ar fi putut găsi o continuare mai animată decât concertul ansamblului L`Arpeggiata. De zece ani, grupul condus de Christina Pluhar tatonează – și uneori forțează – limitele interpretării barocului ca muzică savantă, circumscrisă spațiului clasic de concert. Iar programul pe care l-am auzit cu această ocazie la Palatul Béhague, construit în jurul tarantellei și tarantismului, constituie probabil cea mai reprezentativă încercare a ansamblului de a dinamita granița dintre repertoriul cult și muzica tradițională. Scenariul constă, în linii mari, în a alătura piese baroce timpurii legate genetic de forme populare (ciaccona, passacaglia, moresca) și tarantele tradiționale, de vechime neprecizată. Puntea logică de legătură între acestea e reprezentată de o serie de tarantele publicate de Athanasius Kircher în anii 1640, care surprind fără îndoială vechimea tarantelei apuliene și napolitane, așa cum au supraviețuit acestea până în secolul XX. Dar de aici încolo, intrăm în ordinea spectacolului, unde domnesc improvizația și ambiguitatea: oricine a văzut notațiile seci ale lui Kircher va zâmbi în fața amplitudinii pieselor care îi poartă numele în programul de concert, iar piesele propriu-zis savante constituie mai mult un pretext pentru improvizații care tind să depășească orice limită argumentabilă a autenticității. Membrii Arpeggiatei sunt indiscutabil muzicieni de o virtuozitate orbitoare. Dar când Sergei Saprychev se lansează într-un număr acrobatic de percuție lung de zece minute, Boris Schimdt se complace într-un solo de contrabas care ne teleportează direct în epoca cool jazz-ului, pentru ca apoi cornetistul Doron Sherwin să arunce în joc în mijlocul passacagliei lui Pozzi fraze parcă extrase din jazz-ul latin al anilor `50, eu mă întreb cât sens mai păstrează pretextul baroc al acestui show. L`Arpeggiata și-a asumat astfel de scurt-circuite încă din vremea când înregistra albumul All`Improviso cu clarinetistul de jazz Gianluigi Trovesi – dar între colajul postmodern explicit de acolo și improvizația modernistă livrată pe un instrument de secol XVII, ca în concertul de față, cred că rămâne nu doar o diferență de nuanță, ci și de gust. Piesele vocale, în mare parte populare, au fost cântate de Vincenzo Capezzuto, al cărui falset de factură tradițional-meridională evocă stilul vocal al predecesorului său, Marco Beasley, și a marcat momentele cu adevărat memorabile ale concertului. În sfârșit, spectacolul Arpeggiatei a fost completat de intervențiile scenice ale Annei Dego (”teatrodanza”, ne explică programul), care a combinat în mod inspirat aspectul de dans social al tarantelei (napolitane) cu gestica spasmodică a tarantelei rituale. Publicul a dat curs cu vervă sugestiilor dansante ale show-ului Arpeggiatei, și aceasta până la o infuzie ad-hoc de coregrafie balcanică, primită cu entuziasm de muzicieni la cel de-al treilea bis. Mulți vor citi amalgamul de sugestii stilistice din producțiile recente ale Arpeggiatei în cheia unui dialog mai viu și mai asumat cu prezentul, cum o proclamă muzicienii înșiși – și într-adevăr, nimic mai greșit decât ideea unui muzician-muzeograf. Dar eu îmi voi păstra rezervele față de o interpretare care, forțând constant granița dintre baroc, jazz și world music, ajunge să șteargă tocmai particularitățile care dau identitate muzicii. Iar identitatea nu-i un accesoriu opțional pentru cel care intră în domeniul muzicilor tradiționale.

Aceste rezerve nu diminuează însă cu nimic lovitura de teatru în agenda muzicală pariziană pe care a reprezentat-o prezența Arpeggiatei în cadrul festivalului Nopți baroce la Palatul Béhague.

Surse foto: pagina Facebook a ICR Paris.

Anunțuri

Tagged: , , , , , , , , , ,

§ 2 Responses to Nopți baroce la Palatul Béhague (II)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Nopți baroce la Palatul Béhague (II) at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: