Festivalul de Muzică Veche București, 2011 (2)

23 Decembrie 2011 § 2 comentarii

Acest articol a fost publicat în Observator Cultural (nr. 600/10.11.2011).

*

După concertul inaugural susținut miercuri, 26 octombrie de Ricercar Consort, programul Festivalului de Muzică Veche București a virat spre baroc, oferindu-ne în weekendul 29-30 octombrie două seri de muzică barocă alături de ansamblul Il Gardellino. Itinerariul muzical de sâmbătă, intitulat ”European Gala”, ne-a condus prin șase spații culturale distincte ale Europei secolului al XVIII-lea: Franța (Dornel), Germania (Händel, Bach și Telemann), Italia (Galuppi), Țările de Jos (Sweelinck), Flandra (Leemans de Bruges) și Suedia (Johann Daniel Berlin). Acest parcurs a fost continuat și echilibrat în seara următoare într-un program pus sub semnul extravaganței instrumentale italiene și a influenței sale în întreaga Europă (”La Stravaganza”), care i-a alăturat pe Alessandro Marcello, Vivaldi, Bach, Fasch și Seixas. Așa cum se poate observa, programul a îmbinat în mod ingenios canonicii barocului cu explorarea unor repertorii puțin cunoscute, fapt care a îngroșat dosarul premierelor din Festivalul de anul acesta: după informațiile mele, cele puțin Seixas, Berlin și Leemans s-au cântat pentru prima dată în concert în România.

Formația Il Gardellino nu se află pentru prima dată în capitală – bucureștenii au avut șansa s-o audă în concertele Festivalului de anul trecut în Magnificat-ul lui Bach, în motetele BWV 225-230, cât și într-un program instrumental (Brandeburgicul nr. 5, concertul pentru două clavecine BWV 1060 și suita pentru orchestră BWV 1068) de frumoasă amintire. De la bun început, trebuie spus că Il Gardellino este un bun exponent al esteticii formațiilor flamande și nordice de muzică barocă crescute din moștenirea lui Gustav Leohardt: interpretări eminamente robuste, echilibrate, care pun în evidență arhitectura piesei înainte de a plăti tribut acelei sprezzatura care și-a regăsit interpreții în valul de muzicieni italieni de la finele anilor `80. Prin genealogia sa artistică (elev al lui Leohardt) și prin stilul său interpretativ, clavecinistul norvegian Ketil Haugsand se integrează perfect în acest ansamblu. Excepția care dă un dinamism aparte ansamblului Il Gardellino o reprezintă tânăra violonistă Mayumi Hirasaki, care recurge adeseori la un arsenal interpretativ pe care ne-am obișnuit să-l asociem tocmai cu școala barochiștilor italieni: un stil pe care l-am observat pe îndelete în concertele din 2010 și care avea să-și dezvăluie pericolele anul acesta, după cum vom vedea.

Înarmat cu aceste premise, am mers la sediul Festivalului, Muzeul Național Cotroceni. Organizarea evenimentului a fost ireproșabilă în toate detaliile sale practice, în ciuda unor măsuri de securitate care n-aveau darul de a te introduce în nici o atmosferă salonardă. Așa cum precizam în numărul anterior, Marele Salon de Recepții al Palatului oferă atât cadrul estetic, cât și acustica potrivită unui concert de muzică barocă cu efective reduse. Singura problemă de ordin practic a constituit-o temperatura și umiditatea crescândă a salonului, care a afectat peformanțele instrumentelor muzicale, deja încălzite de două masive reflectoare de televiziune.

Gala Europeană de sâmbătă a fost deschisă de Cvartetul în re minor de Louis-Antoine Dornel, o interpretare liberă și italienizată a uverturii à la française, urmată de intervenția solistică a lui Jan de Winne într-o echilibrată Sonată în mi minor pentru flaut de Händel (HWV 379). De la trio sonata în sol major pentru flaut, oboi și bas continuu de Galuppi a început să se contureze o impresie care avea să devină tot mai accentuată pe parcursul concertului. Fără dubiu, atât Jan de Winne cât și Marcel Ponseele sunt niște virtuozi de primă mărime ai instrumentelor lor, dar la nivelul ansamblului s-a făcut simțită o anumită lipsă de flexibilitate în interpretare, care a dat un contur mai curând angular frazelor muzicale. Așa se face că dialogul oboi-flaut din părțile rapide ale trio sonatei lui Galuppi, precum și exuberanța preclasică  a Cvartetului în si bemol major al lui Leemans de Bruges au fost servite cu distincție de Il Gardellino, dar largo-ului sonatei lui Galuppi ori secțiunii grave a celei de-a treia părți a cvartetului în sol major de Telemann (extras din Tafelmusik) le-au lipsit respirația lirică și eleganța. Basul continuu al lui Ketil Haugsand, sobru, bogat din punct de vedere armonic, n-a reușit să atenueze această impresie generalizată de greutate în interpretare. Mărturisesc că abordarea sa m-a trimis cu gândul la unul din pasajele controversate ale Scrisorii despre muzica franceză a lui Rousseau, în care aprigul filosoful descrie cum un bas continuu à l`italienne realizat cu nu mai mult de două degete conduce la un rezultat ”mai sensibil și mai agreabil” decât complexitățile armonice ale acompaniatorilor francezi. Lăsând deoparte intențiile rău-voitoare ale lui Rousseau vizavi de muzica franceză, poate că o astfel de interpretare aerată ar fi convenit mai bine muzicii galante a lui Galuppi.

În cea de-a doua parte a concertului, Ketil Haugsand a revenit în postură de solist, pentru a interpreta variațiunile pe tema ”Ballo del Granduca” de Sweelinck – singura piesă contemporană muzicienilor de pe afișul Festivalului – și Sonatina în re minor de Berlin. Aș afirma că stilul robust al lui Haugsand a rezonat perfect cu muzica lui Sweelinck, în mai mare măsură decât cu surprizele galante ale lui Berlin, aflate la intersecția stilului lui Scarlatti cu școala franceză de clavecin. Dar ambele au fost interpretate cu vivacitate și rămâne meritul lui Haugsand de a fi adus interesanta sonatină a lui Berlin pe scena bucureșteană. În sfârșit, trio sonata BWV 1038 de Bach a adus-o în prim-plan pe violonista Mayumi Hirasaki. Temperamentală și agresivă în interpretare, Hirasaki preferă eficiența retorică în dauna dulceții timbrului viorii, lucru care i-a prilejuit, în trio sonata lui Bach, un adagio de o intensitate afectivă mai rar auzită. În ansamblu, violonista își poate pigmenta când te aștepți mai puțin intrările cu câte o frază sticloasă sul ponticello, cum am putut auzi atât la Dornel, cât și la Telemann. Dar în mai multe cazuri, am resimțit această agresivitate ca gratuită, cu atât mai mult cu cât ele au prilejuit câteva neașteptate note false pe care le-am pus imediat pe seama condițiilor fizice neprielnice ale sălii.

Rămas mai curând nelămurit după un concert inegal, am așteptat cu o oarecare strângere de inimă cea de-a treia seară a Festivalului, unde Il Gardellino urmau să decline tocmai acea problematică stravaganza italiană pe care Mayumi Hirasaki o exagera, în vreme ce o parte dintre colegii ei o ocoleau. Ansamblul a revenit pe scenă într-o formație mărită, cu Barbara Konrad la vioară, Mika Akiha la violă și Szilárd Chereji la violone. Programul a început cu celebrul concert pentru oboi în re minor al lui Alessandro Marcello, într-o interpretare neașteptat de gravă, care a accentuat cu austeritate spiccato-ul cerut de compozitor. Frazele labirintice ale oboiului lui Ponseele s-au derulat parcă mai tensionat decât le știam din alte concerte și din înregistrarea pe care a realizat-o acum șapte ani, dar timbrul inconfundabil și concentrarea afectivă care i-au adus celebritatea erau acolo. Sonata ”al Santo Sepolcro” (RV 169) de Vivaldi, care a urmat îndată după concertul lui Marcello, a prilejuit unul dintre cele momentele memorabile ale festivalului: în secțiunea adagio molto, omogenitatea perfectă a viorilor era temporar ruptă de un accent ascuțit al vioarei lui Mayumi Hirasaki, cu maximum de efect. Din păcate, concertul ”La Notte” de Vivaldi n-a izbutit să urmeze traseul ascendent pe care începuse programul: în ciuda virtuozității lui Jan de Winne și a unui Sonno realizat cu multă finețe, presto-ul care descria fantasmele onirice s-a văzut redus la un cuminte allegro ma non troppo, iar explozia melodică din secțiunea finală și-a pierdut suspansul și prospețimea. Chiar și pentru un ascultător care nu mai apreciază demult excentricitățile marca Il Giardino Armonico, această ”La Notte” a fost mult prea prudentă. Mult prea lipsită de stravaganza. Am ieșit deci încă o dată nelămurit în pauză, după ce Concertul pentru clavecin solo BWV 972 de Bach (transcripție după Vivaldi), în care-l așteptam pe Ketil Haugsand în elementul său germanic, fusese scos din program din rațiuni necunoscute.

După pauză, ni s-a oferit însă un Concert în si minor pentru flaut și oboi de Johann Friedrich Fasch: o compoziție în stilul cosmopolit al barocului târziu german, interpretată cu foarte multă eleganță de la un capăt la altul: în fapt, prima lucrare din acest weekend baroc în care am regăsit cu adevărat alchimia formației Il Gardellino așa cum o știam, secretată de dialogul Ponseele-Winne. Or, după acest veritabil climax al concertului, a urmat ceva inexplicabil. După cum am văzut, în concertul de sâmbătă observasem câteva asperități și defecte tehnice în interpretarea violonistei Mayumi Hirasaki, dar toate păreau să fi fost depășite. Din păcate, le-am regăsit – încă mai pregnante – în Sonata pentru vioară solo BWV 1001 de Bach. O piesă de virtuozitate, deschisă unei palete foarte largi de interpretări posibile, poate chiar proba supremă de măiestrie pentru un violonist baroc. Ceea ce am auzit nu a fost nici plăcut, nici inovator, nici provocator, ci doar un inexplicabil eșec: timbru nesigur, frazare haotică, mai cu seamă în cazul arpegiilor din Fugă. După o Siciliană firavă, Presto-ul final n-a reușit să salveze sonata. Cu toată onestitatea, nu înțeleg. Mayumi Hirasaki este o violonistă împlinită din punct de vedere tehnic, pe care am putut-o vedea confruntându-se cu partituri dificile în destule concerte și, prin urmare, dincolo de orice suspiciune de amatorism. E posibil ca umiditatea din sală să fi cauza o parte din dificultățile tehnice ale violonistei, dar dincolo de acest punct, problema iese din spațiul cronicarului și intră în cel al intimității artistului. Oricare ar fi fost însă cauza acestui accident, cred că ar fi fost mai onorabil să radieze piesa din program decât să lase o astfel de amintire publicului. Programul a fost închis de Concertul în la major pentru clavecin de Carlos Seixas, o altă premieră pentru peisajul muzical românesc: am regăsit echilibrul orchestrei și jovialitatea clavecinului lui Ketil Haugsand, din păcate afectată la rândul ei de mai multe neglijențe interpretative.

Iată deci, concluziile mele, atât cât le pot distila la sfârșitul unei cronici dificile. Miercuri, 26 octombrie, Ricercar Consort a stabilit un standard foarte înalt în concertul inaugural al Festivalului: n-am nici un motiv pentru care să nu judec prestația reputaților lor colegi de la Il Gardellino după alte criterii decât cele ale marilor actori ai scenei baroce europene. Ceea ce am auzit în ultimele două zile de Festival au fost două concerte inegale, marcate de câteva interpretări memorabile dar și de dezamăgiri: Il Gardellino poate mai mult de atât, Festivalul merita mai mult de atât. Diferențele în omogenitate și coordonare de la o lucrare la alta mă fac să bănuiesc că o parte din repertoriu n-a fost pur și simplu suficient repetat! Gând ușuratic, suspiciune pe care mi-o doresc eu însumi infirmată… Dar numai așa pot să-mi explic cum concertul lui Fasch, interpretat în turneu și înregistrat anul acesta, a fost splendid pus în valoare de Il Gardellino, în vreme ce ”La Notte” ori cvartetul din Tafelmusik, atât de apropiat stilistic de Fasch, au fost departe de nivelul formației. Să mergem mai departe pe acest fir al Ariadnei e inutil: asta e de datoria muzicienilor.

Dar un lucru e cert, și anume că aceste concluzii ”în degradeu” nu trebuie nicidecum proiectate asupra demersului tenace și meritoriu al Festivalului, care și-a depășit propriile performanțe de anul trecut, oferind Bucureștilor un baroc de toamnă, cum n-a fost alta.

Foto: RoZa Zah.

Anunțuri

Tagged: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

§ 2 Responses to Festivalul de Muzică Veche București, 2011 (2)

  • dumol spune:

    Păi să mergem până la capăt cu sinceritatea și să spunem că violonista Mayumi Hirasaki avea o problemă la un umăr. Sau cel puțin asta a fost versiunea organizatorilor… Dar refuz să cred că un artist atât de subtil poate face repetat greșeli atât de flagrante în mod normal.

  • Da, asta am aflat și eu. Dar în acest caz, ar fi trebuit să se țină departe de un număr solo, nu să plonjeze tocmai în BWV 1001. Ține și asta de o etică a concertului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Festivalul de Muzică Veche București, 2011 (2) at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: