In memoriam Montserrat Figueras (1942-2011)

2 Decembrie 2011 § 2 comentarii

Acest articol a fost publicat în Observator Cultural (nr. 603/1.12.2011).

Joia trecută, lumea muzicală a fost îndoliată de plecarea dintre noi a sopranei Montserrat Figueras. După o luptă de un an cu cancerul, dusă cu discreție printre concerte și sesiuni de înregistrare care n-au fost întrerupte decât în august, Doamna catalană a muzicii vechi s-a stins în noaptea de 23-24 noiembrie la Bellatera (Cerdanyola des Vallès, Catalonia), înconjurată de familia sa: Jordi, Arianna și Ferran Savall. Publicul bucureștean ar fi trebuit s-o revadă pe 7 decembrie…

Montserrat Figueras s-a născut în 1942 la Barcelona, într-o familie de melomani. Îndreptându-se inițial spre o carieră de actriță, Figueras studiază prima dată canto cu Jordi Albareda, alăturându-se apoi corului Aleluya din Barcelona. Aici își vor descoperi interesul pentru muzica veche atât Montserrat, cât și sora ei, Pilar Figueras. Explorând acest drum, devine membra formației catalane Ars Musicae de Barcelona – un creuzet al redescoperirii muzicii vechi în spațiul iberic, activă încă din anii `30 și condusă la acel moment de Enric Gispert. Astfel îl va cunoaște în 1967 pe Jordi Savall, pe atunci violistul formației Ars Musicae, cu care se căsătorește un an mai târziu. În 1968, cuplul părăsește o Spanie aflată încă sub dictatura lui Franco și puțin deschisă muzicii vechi, pentru a-și continua studiile la Schola Cantorum Basiliensis și la Musikakademie din Basel. Aici, Montserrat Figueras își va modela tehnica sa vocală atât de particulară alături de Kurt Widmer, Andrea von Rahm și Thomas Binkley. În 1974, Savall și Figueras fondează, alături de Lorenzo Alpert și Hopkinson Smith, prima dintre formațiile lor, Hespèrion XX (devenită la trecerea în noul secol Hespèrion XXI). Anii `70 aduc nu numai primele înregistrări de muzică barocă spaniolă, dar și nașterea celor doi copii ai cuplului, Arianna (1972) și Ferran Savall (1979). În buna tradiție a dinastiilor artistice ale vechii Europe, ambii vor deveni muzicieni și vor apărea în concert alături de părinții lor – cei dornici să-i audă pot asculta albumul ”de familie” Du temps et de l`instant (2005). Bucurându-se deja de o reputație consolidată în lumea muzicală europeană, Montserrat Figueras și Jordi Savall se reîntorc în Spania în 1987, unde fondează două formații: La Capella Reial de Catalunya, apoi Le Concert des Nations (1989). Acum începe, cred, perioada de maximă înflorire a sopranei, care se consacră cu egală atenție și inspirație repertoriului medieval, renascentist și baroc. E greu să departajezi sau să preferi câteva dintre zecile de înregistrări ale sale în defavoarea altora – dar albume precum cele trei volume ale Cântului Sibilei înregistrate între 1988 și 1998, ori frumoasele colecții baroce de arii de Tarquinio Merula (Su la cetra amorosa. Arie e capricci) și José Marín (Tonos Humanos) concentrează mai mult de oricare altele, cred, aura muzicală a lui Montserrat Figueras. Ar fi prea mult să trec în revistă toate succesele și premiile discografice obținute alături de soțul său în cei aproape 40 de ani de carieră muzicală. Poate mai important ar fi să menționez că Montserrat Figueras a fost decorată în 2003 de statul francez cu Ordinul Literelor și Artelor în grad de ofițer, iar cinci ani mai târziu, Figueras și Savall au fost distinși de UNESCO cu titlul de Artiști ai Păcii.

Montserrat Figueras n-a fost doar o voce mare a muzicii vechi, ci o voce unică. ”Unicitatea” e un concept abuzat azi, dar în cazul de față se cuvine luat în toată greutatea sensului său. Combinând cu inspirație cantoul de factură clasică cu tehnicile vocale tradiționale ale Mediteranei, Montserrat Figueras și-a construit un stil care răspunde atât exigențelor istorice ale muzicilor pe care le-a abordat, cât și unei expresivități nemediate, viscerale, când tulburătoare, când seducătoare, care își punea amprenta asupra oricărei partituri posibile, așa cum și viola lui Savall poate fi recunoscută la fel de ușor într-o romanță sefardă ca într-o piesă barocă franceză. Comparați-o cu vocea-monument a muzicii vechi din spațiul anglo-saxon și colega ei de generație, Emma Kirkby: acolo unde aceasta aducea claritate și lumină, undeva la confluența vocii infantile cu angelicul, Montserrat Figueras ne cobora într-o baie de umanitate, construită nu pe verisme teatrale, ci pe culorile întunecate și – da – neomogene ale timbrului său. Acel clarobscur vocal de care s-a legat dintotdeauna alchimia marilor soprane, de la Maria Malibran la Callas, dar dezvoltat în alte coordonate decât cele ale scenei de operă convenționale. Un stil pe care Figueras și-l putea mlădia pentru a da viață muzicii medievale iberice într-un mod care putea arunca în sec și desuet majoritatea interpretărilor anterioare, dar și muzicii barocului timpuriu italian (Monteverdi, Merula). Ține de inteligența și modestia adevăratului artist faptul că Figueras n-a depășit aproape niciodată repertoriile în care această voce atât de particulară se putea manifesta coerent și eficient. În schimb, vocea sa a servit drept cel mai bun avocat pentru un imens patrimoniu muzical descoperit alături de Jordi Savall. Poate că tinerele staruri ale barocului ar trebui să ia ca exemplu modul în care Montserrat Figueras a ocolit vreme de mai bine de 25 de ani albumul-portret și căile bătute ale repertoriului său în favoarea incursiunilor curioase și  curajoase într-un corpus muzical obscur. Iar pe măsură ce vârsta a început să-și spună cuvântul, interpretările sale au câștigat o expresivitate aspră, încă și mai depărtată de convențiile belcantoului, marcată de dialogul cultural cu Orientul pe care cuplul Savall-Figueras l-a întreținut în ultimul deceniu: comparați înregistrările de studio ale Cântului Sibilei, menționat mai sus, cu concertele din ultimii ani.

Pe această Monserrat Figueras au putut-o auzi Bucureștii în 2007, în cadrul Festivalului Enescu – și pe dânsa ar fi trebuit s-o revadă peste doar câteva zile, pe 7 decembrie, alături de Jordi Savall și Hespèrion XXI. Nu știu dacă concertul va mai avea loc sub astfel de auspicii – dar dacă da, aș invita publicul să acopere cu flori scena Ateneului. Ar fi un mic omagiu pentru o mare absență.

Pentru mulți, Montserrat Figueras a însemnat o călăuză prin hățișurile muzicii vechi: o dovedește valul de condoleanțe revărsate pe toate căile internetului. Dar pentru autorul acestor rânduri, vocea ei se leagă de un moment care poate merită notat. E vorba de-o canzonettă spirituală de-a lui Tarquinio Merula, unul dintre numele altădată obscure, pe care Figueras & Savall l-au înfățișat pentru prima dată seducător publiculului: Hor ch`è tempo di dormire, un fals cântec de leagăn pe un bas ostinat lugubru, în care Fecioara Maria încearcă să-și adoarmă pruncul, chinuită de viziunea supliciilor viitoare. Numai Montserrat Figueras putea realiza, cu o singură voce și pe aceeași melodie repetitivă, uniunea mistică a tandreței materne cu angoasa suferinței, întrețesute măsură după măsură. După așa o experiență auditivă, barocul nu mai suportă jumătățile de măsură.

Să vă fie lin somnul, Doamnă.

Anunțuri

Tagged: , , , , , ,

§ 2 Responses to In memoriam Montserrat Figueras (1942-2011)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading In memoriam Montserrat Figueras (1942-2011) at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: