Jordi Savall și muzica otomană a lui Dimitrie Cantemir

21 Octombrie 2011 § 1 comentariu

Acest articol a fost publicat în Observator Cultural (nr. 556-557/23.12.2010). Îl preluăm pe Ballet des Nations, la 10 luni de la publicare, în urma interestului suscitat de recentul interviu cu Fikret Karakaya.

*

Ideea dialogului între Orient și Occident pare a fi în vogă de câțiva ani printre interpreții muzicii vechi, iar rezultatele s-au dovedit nu de puține ori fertile, fie că privesc spre lumea musulmană, fie spre Orientul îndepărtat. În această direcție se înscrie și albumul ”Istanbul – Dimitrie Cantemir – Le Livre de la Science de la Musique” realizat sub conducerea lui Jordi Savall și apărut anul trecut (Alia Vox 9870). În ultimele luni, vestea înregistrării muzicii lui Dimitrie Cantemir s-a răspândit încet în presa românească, apoi albumul a fost lansat în librăriile românești și cumpărat ca pâinea caldă. În sfârșit, pe 30 noiembrie, Jordi Savall și colaboratorii săi au readus în persoană muzicile lui Cantemir la Iași într-un concert cu adevărat istoric în semnificațiile sale – la o zi după ce istoricul Ștefan Lemny și-a lansat versiunea românească a lucrării sale ”Cantemireştii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea”.

În ciuda mediatizării ieșite din comun de care s-au bucurat aceste evenimente, muzica propriu-zisă a albumului consacrat lui Cantemir a rămas foarte puțin discutată. Acesta e golul pe care recenzia de față încearcă măcar în parte să-l umple.

De la prințul Cantemir la compozitorul Kantemiroğlu

Dimitrie Cantemir a petrecut douăzeci de ani la Istanbul, mai întâi ca ostatic, apoi ca ambasador al fratelui său Antioh, timp în care și-a desăvârșit educația enciclopedică și a devenit o figură cunoscută în înalta societate otomană. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Istanbulul era dominat de o elită cosmopolită în care aristocratul-muzician era la ordinea zilei – se uită adesea că Imperiul Otoman a dat un număr mai mare de monarhi-poeți și muzicieni decât orice regat european. În această ambianță, Cantemir a devenit discipolul a doi dintre cei mai influenți muzicieni otomani ai epocii, un desăvârșit interpret la tanbur (o varietate de lăută cu gât lung) și apoi, maestru la rândul său pentru următoarea generație de nobili dilettanti într-ale muzicii. Toate acestea, într-un moment în care muzica elitei urbane din Imperiu se individualizase în raport cu muzica savantă de tradiție persană-arabă pentru a deveni ceea ce numim azi muzică clasică otomană.

Opera muzicală a lui Cantemir, Cartea științei muzicii după felul literelor, se înscrie pe de-a-ntregul în tradiția otomană, dar aduce câteva inovații substanțiale, dintre care cea mai importantă rămâne un sistem de notație muzicală bazat pe alfabetul arab. Tratatului muzical propriu-zis este însoțit de o colecție de 355 de piese instrumentale notate în sistemul lui Cantemir, dintre care 9 sunt compoziții proprii. Alături de culegerea renegatului polonez Ali Ufki, redactată în notație occidentală, colecția lui Cantemir reprezintă sursa capitală de cunoaștere a muzicii maeștrilor otomani din secolul al XVII-lea.

Muzica lui Cantemir nu se află la prima sa înregistrare. Nu voi menționa decât remarcabilele albume intitulate Splendours of Topkapi, respectiv In Search of the Lost Sound, opera unui ansamblu de muzicieni și muzicologi turci, Bezmâra, care au aplicat muzicii otomane ideea interpretării istorice, într-un demers similar activității ansamblurilor de muzică veche europeană. Evenimentul a trecut, la vremea sa, total neobservat în țară. Cât despre muzicienii români, ansamblul de muzică veche ”Anton Pann” a integrat de câțiva ani buni piese compuse de Cantemir în programele sale, dar formația are încă un drum lung de parcurs în ceea ce privește rigoarea interpretării și coerența estetică.

Albumul lui Jordi Savall alătură repertoriului clasic otoman două dintre cele mai semnificative minorități etnice în peisajul muzical al Istanbulului: armenii și evreii sefarzi. Pentru aceasta, Savall a adunat în jurul ansamblului Hespèrion XXI un grup ”all-stars” de muzicieni turci și armeni, care își manifestă pe îndelete virtuozitatea și inteligența improvizatorică de-a lungul discului.

Un prim punct de coerență, structura albumului se inspiră din suita instrumentală otomană (fasil i-sazende), compusă în principiu dintr-un preludiu solistic improvizat (taksim) și două tipuri de piese instrumentale savante (peșrev și sâz semâ`îsi). În centrul ”suitelor” de pe disc stau, cum se cuvine, șapte piese instrumentale (peșrev) în cea mai pură tradiție otomană, în vreme ce semâ-ul e înlocuit cu o piesă sefardă sau armeană. În pofida a ceea ce au lăsat să se înțeleagă unele comentarii slab documentate, doar piesele otomane sunt extrase din colecția lui Cantemir, iar una singură (nr. 5, peșrev în modul Muhayyer) este și compoziția sa – din păcate, tocmai cea care fusese înregistrată deja de ansamblul Bezmâra.

Opțiunea lui Savall de a include muzici din tradiția orală sefardă reflectă preocuparea sa de o viață pentru tradițiile muzicale iberice (amintesc numai albumul Diáspora Sefardí din 1999, Alia Vox 9809) și ușurează accesul urechilor neobișnuite cu muzica otomană, integrându-se fără probleme în aerul de reverie levantină. Piesele armenești, din contră, rup neprevăzut atmosfera cu tonul lor sumbru-lamentativ care prevestește, cu bună știință, suferințele viitoare ale armenilor din Anatolia.

Miza și capcanele unei reconstrucții sonore

Modul în care Savall și invitații săi au ales să interpreteze muzica lui Cantemir diferă în câteva puncte importante de tradiția interpretativă turcească în vigoare de-a lungul secolului XX, lucru atent semnalat în notițele ce acompaniază discul. În vreme ce interpretările tradiționale se bazează pe un tempo lent și pe o instrumentație fără variații, muzicienii conduși de Savall adoptă un tempo mult mai alert, iar instrumentația trimite mai curând la anatomia unui concert european, alternând pasajele tutti cu secțiuni în care melodia e pasată temporar celor mai diverse combinații de soliști. Improvizația individuală depășește semnificativ notația lui Cantemir, potențând heterofonia pieselor într-un grad de negăsit în vreo altă înregistrare de muzică clasică otomană. Rezultatul e o muzică plină de vervă, cu contraste bine definite, care răspunde gustului accentuat al lui Savall pentru paletele somptuoase de timbre – cu atât mai interesante în cazul sonorității exotice a instrumentelor orientale. Ceea ce se pierde într-o astfel de abordare e, dimpotrivă, fluiditatea și omogenitatea cu care se identifică în general muzica clasică otomană. Că această înregistrare a surprins neașteptat de plăcut publicul occidental – un critic american aplauda bunăoară ”Brandenburgicele otomane” restituite de Savall – nu e o problemă. Mai problematic e faptul că această reconstrucție muzicală surprinde în egală măsură muzicienii turci și că soluțiile de principiu la care recurge Savall rămân aceleași, indiferent că sunt aplicate Occidentului medieval, Istanbulului de secol XVII sau Franței baroce.

De fapt, înregistrarea pornește de la premisa că în secolul al XVII-lea, elementul popular (tradus în tempouri vii, o mai mare individualizare a muzicienilor, improvizație etc.) juca un rol mult mai important în muzica clasică otomană decât în formele canonizate în secolul al XIX-lea, de la care coboară stilul interpretativ rigid de azi. Fenomenul e comparabil cu ceea ce se întâmplă în muzica de curte europeană începând din Renaștere, iar aceste similarități par să devină un argument în sine pentru interpretarea inovatoare propusă de Savall. Capcana stă în faptul că modelul de interpretare a muzicii vechi europene unanim acceptat azi este rezultatul unei reconstrucții puse la punct în anii `60-`70, care a suplinit lacunele surselor istorice cu apelul mai mult sau mai puțin sistematic la tradițiile vii – printre care și muzica savantă a Orientului Apropiat. Din reconstrucție în reconstrucție, tentativa de a restitui practicile unei muzici orientale pornind de la experiența Occidentului riscă să se împotmolească într-un cerc hermeneutic care amalgamează și banalizează specificul tradițiilor muzicale. Și mai rău, să se trezească în postura comică a celui care încearcă să vândă gheață eschimoșilor. Demersul de față înfruntă cu succes, cred eu, toate aceste riscuri și susține o ipoteză viabilă din punct de vedere estetic, mulțumită rigorii lui Savall și excelenței muzicienilor care i-au stat alături. Cine va alege s-o infirme sau s-o completeze, va trebui s-o facă cu multă artă.

În cu totul altă ordine de idei, un album ca Le Livre de la Science de la Musique dă întreaga măsură a mizelor și potențialului conceptual al muzicii vechi, într-o lume – ne place sau nu – postmodernă. Dacă problema reconstrucției unei muzici de secol XVII e locală, cea a relaționării cu lumea Orientului Apropiat e capitală azi. Albumul de față a fost gândit în mod expres pentru un dublu destinatar, ponderând elementele familiare cu surprize sonore atât pentru cultura muzicală estică, cât și pentru cea Occidentală. Printre rândurile explicațiilor, din structura cosmopolită a programului se degajă invitația discretă și nedogmatică la o meditație asupra toleranței posibile în epoca lui Cantemir, dar pierdute de modernitate cu urmările cele mai tragice: toată lumea va înțelege de ce tocmai evreii și armenii sunt minoritățile reprezentate în program… Astfel, travaliul lui Savall își asumă în egală măsură poziția unei traduceri culturale, în care patrimoniul muzical mediteraneean funcționează pe post de limbă comună. Aceasta nu e și nici n-ar trebui să fie singura cale de explorare muzicii vechi – dar în cazul de față, proiectul lui Savall s-a întâlnit în modul cel mai fertil cu vocația lui Cantemir de interpret între cultura Răsăritului și cea a Occidentului.

Anunțuri

Tagged: , , , , , ,

§ One Response to Jordi Savall și muzica otomană a lui Dimitrie Cantemir

  • morcovul ilie spune:

    Excelent articol. Problema e însă că „vînzarea gheții eschimoșilor” trece complet pe lîngă chestiune. Publicul occidental are și a avut, de multă vreme încoace, un apetit destul de pronunțat pentru muzici exotice, de preferință orientale (felurite turcisme, ungurisme, bizantinisme etc.), fără să conteze de fapt prea mult că este în realitate totalmente paralel cu aceste culturi, uneori substanțial diferite de a lui. Or, producțiile artistice respective (Savall, Frisch etc.) se adresează cu precădere occidentalului, și e imposibil de crezut că muzicienii în cauză stăpînesc în egală măsură muzica veche cultă vest-europeană și pe cele tradițional-populare estice (de altfel recurgerea frecventă la muzicieni de formație autohton-orientală confirmă acest fapt). Părerea mea e că demersurile de acest gen pedalează cumva în gol, întrucît în afară de stratul superficial, senzorial, imediat receptabil, ascultătorul nu reușește să asimileze mare lucru din această muzică (Codex Caioni cu Frisch a fost, evident, mai bine primit de critica din Occident decît de dv.). De aceea orice discuție despre cît de „autentică” este sau nu interpretarea muzicii lui Cantemir ne cam depășește, și după cum remarcați și dv., chiar muzicieni populari turci par să fie cel puțin nedumeriți de versiunea lui Savall. Însă pentru publicul-țintă al acestor concerte contează doar sonoritatea exotică și, e adevărat, deosebit de interesantă. Îmi amintesc de producțiile trecute ale ansamblului Ausonia în colaborare cu un actor japonez de teatru No, intens aplaudate și la noi datorită ineditului manifestării, și în legătură cu care și eu însumi am avut oarece controverse cu alți fellows muzicieni, care s-au declarat entuziasmați de prestația respectivă. La obiecțiile mele privitor la cvasi-incompatibilitatea celor două culturi și implicit la imposibilitatea de a înțelege ceva din „scălîmbăielile” actorului pe fond muzical baroc francez, mi s-a răspuns că ei au înțeles (și că eu eram de fapt cel încuiat și obtuz), deoarece s-au dat explicații verbale (înainte de începerea concertului) și scrise (în programul de sală, în 10-15 rînduri) despre tot ce avea să se întîmple pe scenă, pentru ca publicul să fie avizat. Dar teatrul No are o tradiție multi-seculară, și este una din cele mai ermetice, încifrate și subtile forme de artă extrem-orientală, cum poate oare ea să fie „explicitată” în cîteva cuvinte, pentru a putea fi măcar superficial receptată? Păreri exaltate à la Casals cum că muzica, fiind un limbaj universal, transcende orice graniță culturală, iar – zice el – a 9-a de Beethoven poate fi așadar pe înțelesul inclusiv al tribului Baluba, mi se par fanteziste. Dimpotrivă, mult mai în largul meu m-am simțit în „derapările” jazzistice din Monteverdi cu Pluhar și Jaroussky, unde discrepanța stilistică era exclusiv temporală (cel mult un anacronism aparținînd însă aceleiași culturi, deși și acesta cu vădit caracter mercantil), și infinit mai digerabilă decît cea geografică de care am pomenit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Jordi Savall și muzica otomană a lui Dimitrie Cantemir at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: