Fikret Karakaya: ”Să faci muzică pe orice scenă ca și cum ai fi în țara ta.”

17 Octombrie 2011 § 4 comentarii

Acest interviu a fost publicat în Observator Cultural (nr. 596/13.10.2011).

*

Joi, 29 septembrie 2011, Institutul Cultural Român din București a găzduit un concert-eveniment al formației de muzică veche otomană Bezmârâ, în cadrul seriei de întâlniri muzicale ”Când Bizanțul eram noi”: capitala îi auzea pentru prima dată pe pionierii muzicii vechi în Turcia interpretând muzică din colecțiile lui Ali Ufki și Dimitrie Cantemir. A doua zi, l-am reîntâlnit pe Fikret Karakaya, întemeietorul și conducătorul artistic al ansamblului Bezmârâ, pentru o discuție pasionantă despre renașteri, recepție și deschidere în două tradiții muzicale care se tatonează de mai bine de trei secole: muzica clasică europeană și muzica savantă otomană. 

 

Theodor E. Ulieriu-Rostás: Vă propun să începem cu o întrebare generală, adresată cititorilor mai puțin avizați în ceea ce privește muzica otomană. Se vorbește de muzici tradiționale ale Orientului Apropiat, de muzici populare și savante, de muzică clasică turcă: repertorii foarte diferite, pe care publicul european tinde să le amestece câteodată. Care e specificul muzicii pe care o cântați alături de Bezmârâ?

Fikret Karakaya: Repertoriul nostru se bazează în esență pe două surse: culegerea lui Ali Ufki, pe numele său european Wojchiech Bobowski, și cea a lui Dimitrie Cantemir. Mai întâi, Ali Ufki a elaborat la mijlocul secolului al XVII-lea o antologie muzicală care conținea în jur de 600 de piese laice și religioase, instrumentale și vocale. Cea a lui Cantemir, redactată 50 de ani mai târziu, conține numai compoziții instrumentale – peșrev și semâ`î – aproximativ 350, peșrev-urile fiind mai numeroase decât semâ`î-urile. Cantemir e în același timp un compozitor foarte important în tradiția otomană: a compus în jur de 20 de peșrev-uri foarte importante, foarte reușite, dar într-un stil puțin diferit de cel al contemporanilor săi. Sperăm să le putem aduna într-un album, în viitor. În general, muzica celor două colecții e foarte apropiată ca stil. Ali Ufki era unul dintre muzicienii palatului – era santuristul sultanului – și a învățat piesele din colecția sa în școala palatului, numită Enderûn. A sosit la Istanbul ca sclav. Cantemir, în schimb, era nobil și avea prieteni foarte influenți în aparatul de stat. Cânta la tanbur, instrument pe care-l învățase de la un muzician grec în Moldova; l-a avut apoi de profesor pe Kemani Ahmed, tot un grec.

Th. U.-R.: Mulți muzicieni veniți din acest spațiu de interferență al Europei Centrale și de Est, observ.

F.K.: Ali Ufki era cel mai european dintre ei, fiindcă ajunsese la Istanbul la vârsta de 30 de ani! Cantemir era foarte tânăr, avea 14 ani și a asimilat mai bine cultura otomană. De altfel, Ali Ufki cunoștea sistemul de notație occidental, în vreme ce Cantemir nu – și de aceea a inventat un altul.

Th.U.-R.: De la primele concerte și discuri ale ansamblului Bezmârâ, ați plasat demersul dvs. sub semnul recuperării sunetului pierdut al muzicii otomane (cel de-al doilea album al grupului poartă titlul ”In Search of the Lost Sound”, n.n.). De ce pierdut?

F.K.: Fiindcă nimeni nu se interesa de repertoriul vechi la acea dată, de aceea m-am referit la el ca la unul pierdut. Și apoi, existau instrumente care dispăruseră cu totul. Aveam la dispoziție miniaturile otomane și iraniene, precum și indicații în textele de epocă. Reunind cele două surse, am putut să reconstruiesc toate aceste instrumente: çeng, santur, kemânçe, miskal și kanun.

Th.U.-R.: Și totuși, am înțeles că o parte din repertoriul epocii lui Cantemir a supraviețuit în tradiția orală până în secolul al XX-lea.

F.K.: O parte infimă! Tradiția orală vehiculează un repertoriu de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în mare parte. Or acesta e foarte diferit din punct de vedere stilistic de colecțiile lui Ali Ufki și Cantemir. În secolul al XVII-lea, ciclurile ritmice (usul) erau mai rapide, piesele vocale și frazele muzicale în general erau mai scurte decât în secolul al XIX-lea, iar vocalizele mult mai rare.

Th.U.-R.: Demersul istoric și critic al ansambului dvs. îmi pare apropiat, în fundamentele sale, de interpretarea documentată istoric a muzicilor vechi europene, de la Evul Mediu la Baroc. E vorba doar de o coincidență fericită, sau ați găsit în acest curent o sursă de inspirație?

F.K.: Da, desigur! Îl cunoașteți pe Arnold Dolmetsch (cel mai important dintre pionierii muzicii vechi în prima jumătate a secolului XX, n.n.)? El este părintele meu ideatic. L-am citit în 1993 și de atunci am început să mă gândesc cum aș putea face același lucru pentru muzica otomană.

Th.U.-R.: Credeți în posibilitatea unui dialog între aceste două ”renașteri” paralele, europeană și otomană? Am în vedere, de pildă, discul Cantemir realizat acum câțiva ani de Jordi Savall în colaborare cu muzicieni turci și armeni.

F.K.: Există destule diferențe, desigur, dar principiul celor două mișcări e unul singur. După mine, toată lumea poate face ce dorește – doar că trebuie să cunoști și să respecți tradiția. Acesta e esențialul. Iar Jordi Savall este, fără îndoială, un mare muzician.

Th.U.-R.: Acesta e un dialog care a început, sub auspicii mai puțin pașnice, acum sute bune de ani și a dat naștere la o serie de stereotipuri și simplificări, uneori comice, referitoare la muzica otomană: în baletele de curte, apoi în operă…

F.K.: Dar nu cunoșteau muzica otomană! Dacă cunoșteau ceva, era mai curând muzica militară mehter.

Th.U.-R.: Există vreo relație între repertoriul pe care îl interpretați alături de Bezmârâ și muzica meterhanelelor?

F.K.: Există unele asemănări… dar fac parte din registre foarte diferite. Aceea e o muzică de război, foarte zgomotoasă, majestuoasă. Muzica palatului era cu totul altceva: mult mai subtilă, mai dulce, sentimentală, delicată. O meterhanea e destul de numeroasă, muzicienii palatului cântau în formație de câte trei, patru sau cinci.

Th.U.-R.: S-ar zice că astăzi am depășit aceste prejudecăți privind muzica otomană, dar nu sunt sigur că am depășit și neînțelegerea. Îmi aduc aminte de-o anecdotă celebră care privește muzica indiană, nu cea otomană, dar care e pe deplin relevantă pentru problema recepției acestor muzicilor orientale în general. Într-un concert al lui Ravi Shankar din anii `70, publicul britanic a aplaudat după ce muzicianul indian nu făcuse decât să-și acordeze instrumentul, neputând distinge acordajul de muzica propriu-zisă: neînțelegere totală! Credeți că putem livra azi aceste tradiții muzicale savante fără o prefață, fără un ghid sensibil?

F.K.: După mine, muzicianul trebuie să facă muzică pe orice scenă ca și cum ar fi în țara lui, acasă. Restul e sarcina publicului. E atât de simplu.

Th.U.-R.: Simplu, dar greu de depășit. Dincolo de orice cunoștințe teoretice, urechea europeană percepe majoritatea modurilor otomane ca sentimentale, melancolice, dacă nu lamentative de-a binelea – și e clar că nu așa sunt gândite în interiorul tradiției.

F.K.: E o percepție europeană, evident – dar ce poți face? Publicul european nu poate înțelege mai bine această muzică decât cultivându-se, pregătindu-se auditiv.

Th.U.-R.: Permiteți-mi să reiau această întrebare, în oglindă de această dată: cum percepe un specialist în muzica otomană cultă muzica occidentală? Acum trei secole, Cantemir proclama superioritatea muzicii otomane, mai ales în ceea ce privește ciclurile ritmice, iar eu aș adăuga în balanță toată bogăția microtonală pe care europenii au redescoperit-o abia în secolul XX.

F.K.: Eu unul ador muzica clasică occidentală! Am o colecție mare de discuri, cunosc toți soliștii și dirijorii de muzică europeană, și ascult mult. E o foarte mare tradiție, o mare acumulare pe care nu trebuie s-o ocolești. Pianul nu va fi capabil niciodată să cânte muzică otomană, desigur, dar iubesc pianul și clavecinul în contextul lor. Nu toți sunt ca mine. Muzicienii tradiționali turci, în general, nu iubesc muzica occidentală – dar vorbim de muzicieni necultivați. Trebuie să putem iubi, trebuie să putem gusta cât mai mult. Pentru un muzician, asta reprezintă o îmbogățire atât în plan psihic, cât și cultural. E, înainte de toate, o problemă de orizont.

Anunțuri

Tagged: , , , , , , , ,

§ 4 Responses to Fikret Karakaya: ”Să faci muzică pe orice scenă ca și cum ai fi în țara ta.”

  • dumol spune:

    Nu știam de albumul „Cantemir” al lui Jordi Savall cu Hesperion XXI! Sună interesant… :)

  • E un ”must have”, cum se spune. L-am recenzat acum aproape un an în Observator Cultural, dar la vremea respectivă m-am ferit să amestec Ballet des Nations cu orientalismele… Acum nu mai sunt așa de prudent, așa că te invit să revii mâine pe site! :)

  • dumol spune:

    Îs abonat, primesc toate postările prin mail. Nu vreau să scap concertele de muzică renascentistă, barocă ori galantă din București… ;)

    Dar încerc să citesc tot pentru că, uite, mai descopăr lucruri faine. :)

    Keep it up!

  • Mulțumesc, ne străduim. :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Fikret Karakaya: ”Să faci muzică pe orice scenă ca și cum ai fi în țara ta.” at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: