Trei nopți baroce la Festivalul Enescu (2)

22 Septembrie 2011 § 4 comentarii

Acest articol a fost publicat, cu mici modificări, în Observator Cultural (nr. 334/15.09.2011).

*

Așa cum promiteam în numărul trecut, continuăm cronica nocturnelor baroce programate în primul weekend al Festivalului Enescu cu opera Ariodante de Händel (HWV 33), reprezentată în concert duminică, 4 septembrie. După William Christie și Les Arts Florissants, prezenți acum doi ani cu oratoriul Susanna în cadrul Festivalului Enescu, Alan Curtis este cel de-al doilea interpret consacrat al operelor lui Händel care vizitează România în ultimii ani.

Opera rezervată de Curtis pentru festival este una dintre acele lucrări care garantează, acum ca și la 1735, un succes de casă: compusă de Händel pentru deschiderea noului teatru de la Covent Garden și menită să eclipseze producțiile concurenței de la Opera of the Nobility, Ariodante constituie un tur de forță dramatică, conține cea mai mare proporție de arii dintre toate operele saxonului și, nu în ultimul rând, evită folosirea  materialului muzical reciclat care poate fi întâlnit în unele partituri ale lui Händel. Distribuția de la Ateneu a reunit câteva staruri ale scenei baroce, unele aflate la apogeul carierei lor, altele în plină ascensiune: mezzosoprana Ann Hallenberg în rolul lui Ariodante, soprana Roberta Mameli în rolul Ginevrei și bas-baritonul Matthew Brook ca Rege al Scoției, secondați de mai tânăra contraltă Varduhi Abrahamyan (Polinesso), de soprana Ana Quintans (Dalinda) și tenorul Nicholas Phan (Lurcanio).

A începe o operă de Händel la ora 10:30 p.m. nu e o inițiativă lipsită de riscuri, iar reprezentația în concert, fără vreo subtitrare sau libret, a adăugat la acest impediment problema jocului și gestiunii dramatice a unei intrigi labirintice, punctate de scene de balet à la française. În aceste condiții, era previzibil ca Alan Curtis să opereze unele tăieturi în partitura lucrării, o practică la care dirijorul american recurge arareori pe disc ori în reprezentațiile pe scenă. Astfel, au fost eliminate două arii din actul I, baletele care închid primul și ultimul act, precum și toate intervențiile personajului episodic Odoardo din actul III. Am apreciat decizia dirijorului de a păstra însă interesanta scenă dansantă de la sfârșitul actului II, construită în jurul luptei dintre visele agreabile și visele funeste care tulbură somnul unei Ginevre aflate în pragul nebuniei: un împrumut evident din Atys-ul lui Lully, pe care Roberta Mameli l-a rezolvat în stil minimalist, adormind pe un scaun, lângă clavecin. Mult mai problematică decât aceste scene suprimate mi s-a părut însă omiterea da capo-urilor în mai multe arii ale actului I, opțiune care a scurtat desigur concertul, dar care-mi pare că încalcă însăși spiritul operei baroce târzii, atât de legat de autonomia și simetria internă a ariei.

Alan Curtis este prin excelență un dirijor-muzicolog a cărui viziune interpretativă pune inteligibilitatea partiturii înaintea efectului dramatic și a culorii orchestrale, iar aceste opțiuni l-au împins într-un război intermitent cu o parte a criticii muzicale europene. Il Complesso Barocco este un ansamblu conceput la întâlnirea documentației istorice cu estetica epurată a lui Curtis, ceea ce înseamnă că vom regăsi anatomia minimală a orchestrei de secol XVIII cerute de Ariodante (coarde în formația 4-4-2-2-1, două oboaie, un fagot, doi corni, un clavecin și arciliuto), dar nu și secțiunile ostentative de bas continuu cu două sau trei clavecine care răsfață producțiile unui William Christie sau Marc Minkowski. Acestea fiind spuse, orchestra s-a remarcat printr-o frazare cât se poate de precisă, o articulare foarte accentuată a ritmicii dansurilor, dublate de un tempo moderat în ansamblu. Deși opțiunile de tempo ale lui Curtis pot surprinde uneori – cum a fost cazul neașteptat de lentului pasaj fugat al uverturii – n-aș putea spune că această abordare ar fi sărăcit în vreun fel partitura händeliană, așa cum s-a mai afirmat în presa internațională. Din contră, interpretarea mai aerată, mai răbdătoare a lui Curtis poate recupera o tandrețe refuzată de unii dirijori lui Händel, fapt ilustrat de aria amoroasă a lui Ariodante și duetul Ariodante-Ginevra din actul I.

Această abordare particulară a lui Curtis, deși nu pe gustul tuturor, a venit în întâmpinarea memorabilului rol jucat de Ann Hallenberg. O händeliană de cursă lungă, mezzosoprana suedeză dispune de toate resursele vocale îndeobște asociate personajelor eroice ale compozitorului: o voce amplă, bogată în armonice și totodată capabilă de coloraturile cele mai agile. Am avut impresia, cu precădere în actul I, că vocea mezzosopranei a pierdut ceva din prospețimea și omogenitatea interpretărilor de acum zece ani, când se afirma în repertoriul lui Händel. A reușit în schimb să creeze un Ariodante mai generos, mai uman, mai expresiv ca niciodată, într-un traseu afectiv care pleacă de la declarațiile de dragoste din actul I, străbate amestecul de disperare și puseuri vindicative din magistrala Scherza infida și se împlinește în bucuria victoriei din Dopo notte atra e funesta.

Varduhi Abrahamyan împărtășește o bună parte din calitățile vocale ale lui Hallenberg, colorate însă de un timbru întunecat care o recomandă ca o excelentă interpretă de roluri negative. Influențată fără îndoială de tempoul prudent al lui Curtis, Abrahamyan a construit un Polinesso marcat mai degrabă de viclenie (Spero per voi, si, si) decât de agresivitatea deschisă care-l aruncă în duelul fatal cu Ariodante. Roberta Mameli m-a pus în fața unui paradox: vocea sa tânără, suplă, de o precizie aproape inumană și colorată de tonuri întunecate în registrul grav o recomandă drept una dintre cele mai notabile soprane ale scenei baroce, iar prestației sale în rolul Ginevrei cu greu i s-ar putea găsi vreun defect tehnic. Și totuși, am perceput pe durata întregii opere o răceală și o distanțare în raport cu conținutul afectiv al ariilor sale, care nu reușea să contureze credibil portretul inocentei repudiate, ajunse în pragul nebuniei. Dar și Farinelli a cucerit întâi virtuozitatea vocală și mai apoi ethos-ul de adâncime al muzicii… Puținul spațiu care-mi mai rămâne nu poate onora cum s-ar cuveni prestațiile în egală măsură memorabile ale personajelor secundare. Soprana Ana Quintans ne-a oferit o Dalinda mai fermecătoare și mai ingenuă decât Ginevra, în vreme ce bas-baritonul Matthew Brook, un alt veteran al operei baroce, a parcurs în mod magistral drumul între sobrietate și paternitatea fragilă care definește rolul Regelui. Singurele mele rezerve privesc prestația oarecum inegală a tenorului Nicholas Phan, a cărui estetică interpretativă părea să ezite între baroc și belcanto (cel puțin în modul în care acesta din urmă este interpretat acum), gentilețea vocii sale în registru acut necompensând relativa lipsă de agilitate în pasajele de coloratură.

Într-o lună a concertelor memorabile, nu ne putem dori decât ca acest Ariodante să nu facă doar istorie în agenda culturală a Bucureștilor, ci să se prelungească în experiența vie a lumii muzicale românești.

*

Foto: (1) Alan Curtis (sursă?); (2) Ann Hallenberg, Roberta Mameli, Matthew Brook (© Diana Grigore, sursă: pagina Facebook a Festivalului).

Anunțuri

Tagged: , , , , , , , , , , , ,

§ 4 Responses to Trei nopți baroce la Festivalul Enescu (2)

  • dumol spune:

    Am ascultat în direct la radio concertul, într-un colț de țară unde nici Radio România Cultural nu se prindea prea bine… Pe mine m-a deranjat în primul rând faptul că transmisiunea în direct a fost tăiată brusc, pe la vreo unu noaptea, fără a se mai aștepta finalul! Dezamăgitor pentru un ascultător ce s-a luptat de pe la zece seara cu somnul și oboseala… Din păcate România Muzical nu se prindea acolo, sper ca măcar RRM să fi difuzat în întregime Ariodante-le lui Alan Curtis.

    Am înțeles din discuțiile pauzei că sala a fost plină, chiar dacă era foarte târziu. Nu mă pot abține să nu evoc aceeași sală a Ateneului aproape complet goală la Acis&Galateea din primăvară, la o oră mult mai decentă… Tot o operă barocă a lui Händel a fost și atunci. E drept că la festival interpreții au fost mai buni, dar și prețul biletelor a fost mult mai mare. De unde însă diferența asta enormă de interes? Să fie vorba doar despre marketing?

  • […] cei 100 de cortieri – singurul deranjat de “focul” de tabara. Dupa care final cu Ariodante l’Ateneu. Mda Like this:LikeBe the first to like this post. This entry was posted in Muntele, Muzica. […]

  • Destul de neelegant din partea RRM, într-adevăr. Dar iată ce-a uploadat un suflet milos pe youtube: http://www.youtube.com/watch?v=gnIQBSfK50A&feature=mh_lolz&list=FLZ_QG4WPQ477ttnT2NJU2bA

    Cât despre Acis și Galateea (eram și eu acolo) vs. Ariodante, dacă e să fiu realist, aș spune că imaginea de prestigiu a festivalului a adus probabil mai mulți spectatori decât Curtis & Co. ori Haendel însuși. Lucru care nu m-ar mira și, în fond, nici nu m-aș grăbi să-l categorisesc drept rău. Problema e: cu ce rămâne acest public de ocazie după terminarea Festivalului? Îi va interesa următorul afiș cu Haendel pe care îl vor vedea?

  • dumol spune:

    De fapt e posibil ca RRM să fi transmis complet, dar nu-l prindeam acolo, doar România Cultural, care din păcate a tăiat neelegant transmisia… Din alt punct de vedere, departe de mine gândul că ar fi un lucru rău faptul că era plină sala mare a Ateneului la miezul nopții… Dar acest public de ocazie a epuizat biletele cu muuult timp înainte la toate concertele interesante de la Festivalul Enescu, iar eu, neputând estima când voi fi în București în septembrie, n-am putut merge la anumite concerte chiar dacă până la urmă am fost câteva zile în oraș.

    Deci, paradoxal, odată mă bucur că barocul face la miezul nopții săli pline în București, chiar dacă de regulă nu pot ajunge din cauza acestor spectatori de ocazie; iar altădată mă bucur că se cântă muzică barocă prin București, chiar dacă uneori sălile-s atât de goale că ți-e frică să îndrăznești că se va cânta mai des… :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Trei nopți baroce la Festivalul Enescu (2) at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: