Trei nopți baroce la Festivalul Enescu (1)

10 Septembrie 2011 § 2 comentarii

Acest articol a fost publicat în Observator Cultural (nr. 333/8.09.2011).

*

Așa cum anunțam în numărul trecut, Concertele de la miezul nopții din primul weekend de Festival Enescu au adus pe scena Ateneului o magnifică și binevenită aglomerație de baroc. Această cronică le va parcurge pe primele două, urmând ca opera Ariodante de Händel, reprezentată în concert sub conducerea lui Alan Curtis duminica aceasta să facă obiectul unei continuări în numărul viitor.

Vineri, 2 septembrie, Austrian Baroque Company și soprana spaniolă Nuria Rial ne-au oferit un program construit în jurul a cinci dintre ariile germane ale lui Händel (HWV 202, 208, 205, 204 și 210), întrețesute cu piese instrumentale ale contemporanilor săi Benedetto Marcello (o Ciaccona) și Giuseppe Sammartini (sonata op. 2, nr. 4 în Sol major), precum și cu compozițiile unor antecesori din seicento, toți legați de spațiul austriac: Pandolfi Mealli (sonata op. 4 nr. 1 ”La Bernabea”), Schmelzer și Bertali (fiecare cu câte o ciaccona). De fapt, o combinație a programelor ultimelor două albume ale ansamblului, ”Exit Baroque” și ”Süße Stille, sanfte Quelle”; s-a adăugat, ca bis, ciaccona lui Tarquinio Merula. Concertul a fost deschis de uvertura Focurilor de artificii, nesemnalată în caietul de sală, interpretată într-o neobișnuită transcripție de cameră, cu flautul drept sopran în rolul principal, care a adus din prima pe scenă toate resursele sonore ale ansamblului. În linii mari, Austrian Baroque Company funcționează ca o supradimensionată formație de sonată în trio, a cărei alchimie se consumă între flautul drept al lui Michael Oman și vioara lui Riccardo Minasi, secondați de o foarte consistentă secțiune de bas continuu cu violoncel, fagot, chitară, teorbă, clavecin și orgă pozitiv. Zic alchimie, fiindcă cei doi protagoniști ai ansamblului își sunt complementari. Michael Oman e fără îndoială un virtuoz al flautului drept, dar interpretările sale tind să devină oarecum plate și previzibile (lucru vizibil atât în sonata lui Sammartini, cât și în ciaccona lui Marcello). Riccardo Minasi e în schimb un violonist de mare finețe, excelent improvizator, aproape francez în ornamentație, ale cărui intervenții discrete (în ariile Künft`ger Zeiten sau Flammende Rose) au dat o nouă eleganță ariilor lui Händel.

Miza estetică a ansamblului o constituie, în mod evident, diversitatea, bogăția timbrală și noutatea, iar Michael Oman a reușește să ajungă la acestea în primul rând însușindu-și cu virtuozitate partituri violonistice prin excelență, cum sunt Ciaccona lui Schmelzer și sonatele lui Pandolfi Mealli, și alternând cu gust forțele instrumentale ale ansamblului de-a lungul concertului. Nici una dintre ariile lui Händel n-a fost interpretată în aceeași configurație instrumentală, iar rezultatul a justificat scrupulele ansamblului: am admirat, bunăoară, noua tandrețe a ariei Süße Stille, sanfte Quelle cu flautul drept tenor în poziția instrumentului melodic obligat, în loc de obișnuita vioară. Pe de altă parte, transcripția Focurilor de artificii, înregistrată de ansamblu alături de ariile germane, reconfigurează credibil la nivelul muzicii de cameră suita händelienă, somptuoasa și numeroasa secțiune de bas continuu substituind într-o oarecare măsură timbrele și partidele lipsă. Și totuși am rămas cu impresia că în anumite momente această goană după varietate și efect conducea la exagerări: în special continuo-ul agresiv cu două chitare a reușit să altereze coerența firavă a sonatei ”La Bernabea” a lui Pandolfi Mealli, ori să dezmembreze acel Affetuoso cerut de partitura sonatei op. 2 nr. 4 de Sammartini. Am păstrat pentru sfârșitul acestei însemnări factorul definitiv de unitate și echilibru al concertului: soprana Nuria Rial. Timbrul cald, transparent al sopranei, dicția germană impecabilă și frazarea sensibilă la retorismul muzicii lui Händel – fără a aluneca înspre dramatismul de operă, ispititor în Die ihr aus dunklen Grüften, de pildă – au servit cât se poate de bine acest repertoriu. Am rămas cu o singură nelămurire: de ce se ferea o soprană cu asemenea calități evidente de orice fel de ornamentare da capo, cerută de forma ariei, lăsând-o în schimb în seama instrumentiștilor? Sobrietate luterană asumată istoric sau prudență modernă?

Venice Baroque Orchestra și Giuliano Carmignola au urmat pe scena Ateneului sâmbătă, 3 septembrie, cu un program de concerte de Vivaldi, Albinoni și Tartini. Seara a fost deschisă de trei ripieni concerti de Vivaldi (RV 114 și 152) și Albinoni (op. 7, nr. 4), urmate de un concert pentru vioară, coarde și bas continuu de Tartini (D 96). În sfârșit, partea leului au constituit-o trei concerte pentru vioară târzii ale Preotului Roșu (RV 222, 273 și 191), înregistrate în premieră mondială, în aproape aceeași componență ca cea de pe scenă, la începutul anilor 2000. Acestea nu mai sunt simetricele și exhibatele concerte din L`Estro Armonico sau Il cimento dell`armonia e dell`invenzione, care îl țin pe Vivaldi cap de afiș azi, ca și la 1730. Creația unui compozitor îmbătrânit, martor al declinului propriei popularități și victimă a unui noroc schimbător, aceste concerte târzii de vioară se dovedesc un amestec greu definibil de tensiune și bravură, de melancolie aurie à la venitienne și nervozitate juxtapuse într-un material muzical mai complex, mai asimetric, mai solicitant ca niciodată în cariera lui Vivaldi. Tind să cred că Venice Baroque Orchestra este unul dintre interpreții ideali ai acestei muzici: atacul precis, texturile transparente și gestiunea cât se poate de nuanțată a dinamicii muzicii italiene sunt azi trăsături comune ale ansamblurilor baroce de primă mărime, dar orchestra venețiană nu confundă precizia cu percusivul, nici nu refuză melodicitatea și senzualitatea irepresibilă a acestei muzici, așa cum s-a mai văzut în ultimii douăzeci de ani. Giuliano Carmignola și-a făcut apariția pe scenă abia după cel de-al treilea concert, deschizându-și turul de forță cu concertul de Tartini. În ciuda unei prezențe scenice incisive – publicul din primele rânduri a observat cu siguranță glissandi săi amețitori pe podeaua scenei și bătăile de picior cu care își puncta atacul – Carmignola îmi pare un violonist esențialmente echilibrat, poate cel mai clasic ca discurs din triumviratul italian Enrico Onofri (Il Giardino Armonico) – Fabio Biondi (Europa Galante) – Carmignola. De la tensiunea fără ieșire a primei părți a concertului RV 273 la melancolia declinată de-a lungul passacagliei-andante a concertului RV 222, violonistul italian și-a pus virtuozitatea în slujba tuturor registrelor expresive ale muzicii lui Vivaldi, încă mai proteică aici decât în concertul numit Il Proteo… Concertul s-a încheiat în aplauzele supraentuziaste ale publicului, căruia Carmignola și Venice Baroque Orchestra i-au oferit ca bis, partea întâi a concertului Il Piacere (RV 180), apoi – noblesse oblige – furtuna care închide Vara lui Vivaldi (RV 315).

*

Foto: (sus) Nuria Rial și Austrian Baroque Company; (jos) Giuliano Carmignola și Venice Baroque Orchestra. Sursă: site-ul Festivalului.

Anunțuri

Tagged: , , , , , , , , , ,

§ 2 Responses to Trei nopți baroce la Festivalul Enescu (1)

  • morcovul ilie spune:

    Această cronică îmi servește de minune, fiindcă: 1) primul concert, cel al Austrian Baroque Company, l-am urmărit și eu la televizor, și pot compara propriile mele opinii cu cele ale dv. 2) pe cel de al doilea (Carmignola) l-am ratat, dar, mulțumită cronicii pe care ați făcut-o, și în care am deplină încredere, pot avea o imagine clară a ceea ce s-a petrecut pe scenă.
    Despre ABC: nu știu cum s-a auzit în sală, dar la televizor predomina, ca volum, vioara în detrimentul flautului drept, deși ea și-a asumat în general rolul de voce secundă. Mai mult, tind să cred că această inversare de roluri a fost voită, violonistul atrăgînd în mod constant și deliberat atenția asupra sa prin ornamentele (cîteodată mult prea) abundente și destul de stereotipe, în timp ce flautul își executa, corect și cuminte, uneori de-a dreptul șters, partea lui (la Lascia chi’o pianga această disproporție mi s-a părut chiar supărătoare. Mi-a lipsit aici tocmai „discreția” de care aminteați referitor la intervențiile viorii). Oman compensa în schimb la piesele solistice, cu virtuozitatea sa orbitoare. Cît despre adaptarea uverturii din Focurile de artificii la acest ansamblu, nu am găsit-o prea reușită, în ciuda execuției magistrale. Dimpotrivă, opulența partidei de continuo (la televizor, repet) nu m-a deranjat niciun moment. Despre prestațiile soliștilor vocali în general în muzica barocă prefer să nu prea comentez, după părerea mea arta cîntului baroc este deocamdată departe de nivelul stilistic atins de cei mai buni instrumentiști. Vocea prea impostată și vibrato-ul necontrolat (tradiția belcanto-ului de secol 19-20 e încă atotputernică), care duc în unele cazuri la vocalize de virtuozitate greoaie și o dicție incomprehensibilă, mă fac să nu fiu un fan necondiționat al operei baroce, în ciuda numeroaselor capodopere ale genului. Există desigur excepții, și deja nu puține, la acest mainstream (vezi Jaroussky etc.), dar compromisurile care se mai fac și azi în domeniu nu mă satisfac pe deplin. Celebrul best-seller Bartoli – Giardino Armonico cu Vivaldi ilustrează cum nu se poate mai bine ce vreau să spun. Prin urmare nu cred că voi mai avea ceva de comentat la ce veți scrie despre Ariodante.

  • Foarte interesante observații! Eu am stat în rândul al doilea și balansul era uneori exact pe dos: o demonstrație cât se poate de clară cu privire la cât de înșelătoare pot fi înregistrările/transmisiunile neatente. Sunt de acord cu dvs. în privința Focurilor de artificii, în care nu pot vedea decât lipsă de imaginație: aș fi preferat de departe o surpriză din imensa producție germană a secolului XVIII.

    Acum, despre voci e foarte mult de vorbit, dar tind să vă împărtășesc opinia. Nici tradiția secolelor XIX-XX nu-i deloc lipsită de discontinuități, ce să mai vorbim de canto-ul baroc, care trece prin niște schimbări imense de la Caccini la Haendel? Iar ceea ce se întâmplă în interpretarea anumitor opere baroce azi nu e numai neautentic, ci și lipsit de bun gust câteodată. Din păcate, dacă m-aș plânge (argumentat) despre asta în fiecare recenzie, n-aș mai ajunge să vorbesc și despre ce s-a întâmplat cu adevărat pe scenă.

    Acum că ați deschis subiectul, am o curiozitate: ce voci de azi considerați că se apropie cel mai mult de dezideratele vocalismului baroc?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Trei nopți baroce la Festivalul Enescu (1) at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: