O altfel de prefață la Festivalul George Enescu

2 Septembrie 2011 § Lasă un comentariu

Acest articol a fost publicat în Observator Cultural (nr. 332/1.09.2011).

*

De mai multe ediții, Festivalul Enescu își deschide treptat programul unui repertoriu și unui tip de interpretare grupate adesea în jurul conceptului de muzică veche: e vorba de baroc și, într-o mai mică măsură, de muzica Renașterii. A început în 2005 cu King`s Consort, a continuat în 2007 cu Jordi Savall, Fabio Biondi cu a sa Europa Galante și Freiburger Barockorchester și ni i-a adus în 2009 pentru prima dată pe Les Arts Florissants, Les Musiciens du Louvre și Il Giardino Armonico. Într-un peisaj concertistic în care festivalele de muzică veche, oricât de meritorii, rămâneau un experiment puțin mediatizat ori frecventat de critici, o mică revoluție se desfășura chiar pe scena Festivalului Enescu: neanunțată, neargumentată, pusă sub eticheta imprecisă a ”Concertelor de la miezul nopții”, dar animată de unele dintre cele mai emblematice ansambluri de muzică barocă din Europa. În țările cu o tradiție serioasă în domeniul muzicii vechi, școala interpretării barocului pe instrumente și cu tehnici interpretative de epocă – adică ceea ce englezii au numit historically informed performance – a polemizat de timpuriu cu mainstream-ul muzicii clasice și s-a disociat uneori violent de acesta, atât la nivel metodologic, cât și la nivel instituțional, întemeindu-și propriile festivaluri și propriile cadre pedagogice (catedre, dacă nu chiar școli separate de muzică veche). În România, muzica veche se găsea (și se găsește în continuare) prinsă între un învățământ subfinanțat și câteva inițiative private adesea reduse la un comportament de subzistență, iar despre polemică nici nu mai e cazul să vorbim. Acesta e contextul în care Festivalul Enescu servea publicului muzica lui Savall ori Les Arts Florissants, fapt absolut lăudabil, dar care include o crudă, chiar dacă neintenționată ironie: oficialitățile sunt gata să aducă la București celebre ansambluri baroce pentru a susține o fațadă de prestigiu, dar nu sunt dispuse să investească în dezvoltarea durabilă a unui demers similar în spațiul românesc. Iar publicul, inocent și generos arbitru, împărțea cu același entuziasm aplauze pentru magnificul program de baroc german târziu (Zelenka, Pisendel, J.S. Bach) al Freiburger Barockorchester și pentru articulațiile modern-fanfaristice ale Händel-ului livrat de Münchener Bachsolisten, în 2007.

Luna acesta, tăcuta revoluție a ansamblurilor istorice continuă în cadrul Festivalului Enescu, într-o direcție lansată în 2009, dar prea puțin comentată la vremea respectivă în presa românească. Mai întâi, programul ne rezervă câteva seri pe de-a întregul baroce, puțin supraîncărcate de muzica lui Händel: vineri, 2 septembrie, ariile germane asezonate cu piese instrumentale de Schmelzer, Pandolfi Mealli, Sammartini, Marcello și Bertali (Austrian Baroque Company, alături de soprana Nuria Rial). Sâmbătă, 3 septembrie, Venice Baroque Orchestra, fratele mai cuminte al Europei Galante și al Giardinilor Armonici pregătește un concert de muzică venețiană (Vivaldi, Albinoni, Tartini) cu succes sigur la public, care va fi reluat ziua următoare la Sibiu. În sfârșit, duminică, 4 septembrie, Il Complesso Barocco (dir. Alan Curtis) va cânta integral opera Ariodante de Händel. Cea de-a doua parte a festivalului aduce însă trei mari seri de muzică clasică, interpretată de două foarte onorabile ansambluri istorice: joi, 22 septembrie, Amsterdam Baroque Orchestra & Choir sub bagheta lui Ton Koopman ne va oferi un program de muzică sacră de Mozart, în vreme ce Orchestra of the Age of Enlightenment și Choir of the Enlightenment vor interpreta Creațiunea și Anotimpurile lui Haydn, sub conducerea lui Trevor Pinnock și a lui Adam Fischer (23-24 septembrie).

Asupra acestei explozii de muzică clasică în interpretări istorice aș vrea să mă opresc în această avanpremieră de festival. Nu e o noutate absolută, câtă vreme Les Musiciens du Louvre au cântat la rândul lor Creațiunea lui Haydn pe scena Festivalului, acum doi ani. Dar în această ediție, repertoriul clasic se regăsește relativ egal împărțit între orchestrele și soliștii tradiționali, pe de o parte, și școala istoristă, de cealaltă parte: muzica lui Mozart, de exemplu, va trece și prin lectura post-romantică a lui Daniel Barenboim, și prin cea istorică a lui Ton Koopman. Mai mult, dacă luăm în calcul numai seria Concertelor de la miezul nopții, clasicul e monopolizat de instrumentele de epocă. Fenomenul reflectă tendința actuală a scenei occidentale, care își pune deja de ani buni problema interpretării autentice a muzicii clasice și romantice (!) cu instrumente de epocă și vine încă mai ex machina între preocupările peisajului muzical autohton decât primele ansambluri baroce de acum câteva ediții. Diferența constă în faptul că atât demersul istorist al ansamblurilor baroce cât și repertoriul acestora erau în mare parte străine mainstream-ului muzical românesc: tradiția noastră bachiană sau vivaldiană e cât se poate de firavă, dacă nu și mai rău. Clasicismul vienez e însă una din pietrele de temelie ale repertoriului canonic, aici și oriunde – acel repertoriu canonic față de care muzica veche s-a definit ca veche, iar cea preclasică, ca pre-clasică. Până spre finele anilor `70, însăși pionierii muzicii baroce din Europa occidentală au întreținut ideea unei limite între teritoriul muzicilor vechi, unde apelul la instrumentele de epocă avea relevanță și teritoriul compozitorilor canonici care, la 30 de ani după moartea lui Bach, n-aveau nevoie nici de vreun demers hermeneutic, nici de instrumente sau tehnici de epocă. Această limită, evident artificială, nu avea nimic de-a face cu instrumentele de epocă, ci doar cu taxonomia muzicologiei de cabinet și cu imaginarul estetic al secolului XX. Odată depășit acest prag, experiența sonoră a muzicii clasice interpretate după rigorile școlii istorice s-a dovedit la fel de nouă, revigorantă și relevantă ca și în cazul muzicii baroce – doar că n-a putut atinge același consens ca în cazul barocului.

Iată deci una dintre răscrucile estetice pe care o propune publicului această ediție a Festivalului George Enescu: între baroc și romantism, muzica lui Mozart și Haydn aflată la intersecția dintre continuitate și un nou sens al autenticității, înțeleasă ca filtrare și meditație critică asupra continuității. Iar acesta cred că e un potențial moment fondator pentru peisajul românesc. Varietatea promisă de noua imagine a Festivalului e în program, sub ochii noștri. Urmăriți sau ignorați această propunere de lectură, dar nu pierdeți magia.

Anunțuri

Tagged: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading O altfel de prefață la Festivalul George Enescu at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: