Fabrice di Falco: „Nu am nici o etichetă muzicală și nu-mi doresc vreuna”

1 Iunie 2011 § Lasă un comentariu

Acest interviu a fost publicat în Observator Cultural (nr. 574/13 mai 2011). 

*

În seara zilei de 17 aprilie 2011, sopranistul Fabrice di Falco a susținut pe scena Ateneului Român un recital pus sub semnul muzicii cântăreților castrați, intitulat ”Voix d`anges, Notes Célestes”. La invitația Institutului Francez din București, l-am întâlnit pe Fabrice di Falco în culisele Ateneului pentru o convorbire extravagantă despre vocea sa, moșteniri muzicale și creații contemporane.

Theodor Ulieriu-Rostás: Vă propun un început abrupt. Prezentarea acestui recital vorbește de ”interpreți masculini cu voci de femeie”. Găsesc destul de imprecisă o astfel de caraterizare a vocii contratenorilor și sopraniștilor. Cum vă percepeți dvs. propria voce?

Fabrice di Falco: Vocea sopranistului este o voce de bărbat care își folosește registrul de falset. În epoca barocă, se castrau băieții înainte de pubertate, iar unii dintre ei deveneau castrați alto, iar alții soprani. Sopraniștii au o voce destul de apropiată de cea a castraților soprani. Singurul lucru pe care contratenorii și sopraniștii îl aduc în plus față de vocea castraților este masculinitatea vocală prezentă în registrul grav al vocii. Nu trebuie uitat că castrații aveau medii și acute extraordinare, dar tocmai fiindcă erau castrați, nu puteau trece în vocea de piept. Prin urmare, noi, sopraniștii și contratenorii dispunem de posibilitatea de a parcurge registrul grav și de a-l combina, lucru pe care îl face perfect o mezzosoprană. Așadar, pentru a răspunde întrebării dumneavoastră, sopraniștii sunt voci care pe disc ar putea lăsa impresia că o femeie cântă, dar dacă ascultăm atent, auzim sunete foarte masculine.

Th. U.-R.: Iar dacă ascultăm înregistrările lui Alessandro Moreschi, singurul castrat care a ajuns să fie înregistrat, e destul de clar că nu o femeie cântă.

F.F.: Desigur! Problema cu Moreschi este că era deja bătrân când a înregistrat acele discuri. Imaginați-vă că s-ar scoate acum un disc cu Montserrat Caballé sau cu Teresa Berganza, la vârsta pe care o au. Dacă nu le-am fi auzit mai înainte în cariera lor, ne-am fi putut imagina că n-aveau nimic extraordinar. Bătrânețea, din păcate, este cel mai aprig dușman al vocii. Singurele înregistrări cu Alessandro Moreschi ne arată puțin acea voce angelică, castrată, dar a înregistrat atât de târziu încât se poate spune că nu aceea era vocea castraților! Imaginați-v-o pe Nathalie Dessay înregistrând un album peste patruzeci de ani. Regina nopții nu va fi în regulă – va ieși mai degrabă regina somnului.

Th. U.-R.: Din păcate, acesta e cazul multor mari artiști ai secolului al XIX-lea. Vorbind de alte secole, încă pionierii care au readus vocea de contratenor pe scenele europene în anii `40-`50 – Alfred Deller, Russel Oberlin – s-au străduit să se demarcheze de imaginea unei ”voci de muzeu”, utilă doar pentru a reda viață repertoriului de secol XVII-XVIII. Programul din această seară vine să confirme această grijă. Cum gândiți raportul dintre cele două aripi ale repertoriului dvs., barocul și clasicul, respectiv muzica contemporană? Vă considerați un cântăreț de muzică veche?

F.F.: Eu nu aparțin niciunei familii muzicale. Nu sunt cântăreț baroc, nu sunt cântăreț clasic, nici de muzică contemporană și încă nici de jazz. Îmi folosesc pur și simplu vocea ca un ingredient cu care se pot prepara mai multe feluri de mâncare. Cu alte cuvinte, dacă vocea mea îmi permite să cânt baroc, voi cânta baroc. Dacă vocea îmi permit să-l joc pe prințul Orlovsky, îl voi juca pe prințul Orlovsky. Dacă trebuie să-l joc pe Cherubino al lui Mozart, fiindcă un regizor sau un dirijor va face nebunia de a-mi da acest rol, îl voi putea juca. Desigur, în celelalte opere ale lui Mozart sunt mai puține de cântat pentru sopraniști și contratenori. Pot să cânt de asemenea ca tenor în Dialogurile carmelitelor de Poulenc, în rolul cavalerului de la Force. Eu vin din Martinica, unde am crescut cu muzică din Caraibe, pot evident cânta și muzică creolă sau, ca astă seară, Canciones negras ale lui Montsalvatge. Dar, repet, nu veți auzi niciodată că di Falco e cântăreț baroc, de jazz sau de muzică clasică. Iau parte la multe creații contemporane fiindcă îmi place să lucrez cu compozitori în viață. Farinelli colabora cu fratele său Broschi, Senesino lucra cu Händel. E foarte bine să reînvii repertoriul baroc, încă mai interesant e faptul de a putea lucra cu compozitori vii, ca Hans Werner Henze sau Michel Lévinas, cu care abia am pus în scenă Metamorfoza lui Kafka. În concluzie, eu nu am nici o etichetă muzicală și, în primul rând, nu-mi doresc vreuna. Am doar o voce care este un ingredient pe care-l puteți adăuga în orice fel de salată (râde) – numai să fie bună salata.

Th.U.-R.: Vă pun această întrebare fiindcă nu puțini contratenori de azi își construiesc, dincolo de repertoriul pe care lucrează propriu-zis, o imagine de marketing bazată pe fascinația pentru castratul baroc, până la a se identifica cu unul dintre ei: mă gândesc la Philippe Jaroussky și albumul său dedicat lui Carestini, dar nu e singurul exemplu. Credeți că e necesar?

F.F.: Avem nevoie de Philippe Jaroussky care să poată oferi o interpretare barocă pentru a aduce omagiu tuturor marilor castrați, avem nevoie de o Cecilia Bartoli sau de o Nathalie Dessay pentru a aduce omagiu marilor soprane de coloratură, ca Mady Mesplé. Și ne trebuie, evident, tenori ca Roberto Alagna sau Luciano Pavarotti. Sunt de părere că e nevoie, în muzica clasică, de cântăreți care să nu facă decât asta, pentru că nu le place decât asta. Adesea nu pot să facă decât asta: există cântăreți clasici care au scos discuri de jazz care erau de neascultat. Nu zic că dacă eu scot un album de jazz, va fi bun. Doar că eu nu mi-am pus eticheta de cântăreț baroc: deci pot să cânt aproape orice. Când ai o etichetă, când ești ambasadorul unui repertoriu, cum e Philippe Jaroussky, îți datorezi ție însuți să fii perfect. Eu nu sunt astfel, un ambasador al unei anumite muzici, ci pur și simplu un intermediar între un compozitor mort sau în viață, pentru un public, pentru a-l face să descopere pasiunea care mă animă, cântul.

Th.U.-R.: Dar cu toate acestea, dacă vine vorba de ambasade, programul din această seară ne-a plimbat de la cavalerul de Saint-George la Canciones Negras, trecând printr-un rag… N-ar trebui să citim aici o asertare a unei identități?

F.F.: Păi, e clar că mama mea e antileză și tatăl meu e italian, astfel că muzica barocă a castraților și opera sunt un omagiu pe care-l aduc tatălui meu, iar Canciones Negras, mamei mele. Dar într-un final, fiind fructul unui metisaj, sunt dator să fiu un ambasador al părții italiene și al părții antileze. De aceea am vrut neapărat să ofer publicului român astăzi pe cavalerul de Saint-George. Cum acesta e numit ”Mozart-ul Negru”, am așezat în mod expres aria din opera lui Mozart Mitridate, re di Ponto imediat înaintea cavalerului de Saint-George. Și el a trăit alături de regalitate, fiind profesorul de clavecin al Mariei Antoaneta, ca Mozart la curtea vieneză. Dar cavalerul de Saint-George avea și o altă latură, era un mare scrimer, mereu dornic de flirt… Pe scurt, da, era important pentru mine să cânt una din melodiile sale.

Th. U.-R.: Dacă nu mă înșel, aceasta este una din primele dăți când Bucureștiul aude o compoziție a cavalerului de Saint-George. Dar să trecem la alt aspect. Dacă privim scena muzicii clasice din ultimii treizeci de ani, observăm că există o mare diversitate în ceea ce privește tehnica și modelele de expresivitate pentru vocea contratenorului. Nu trebuie decât să-i comparăm pe René Jacobs, Dominique Visse și Philippe Jaroussky, de exemplu: personalități și demersuri foarte diferite. Care sunt modelele dvs.?

F.F.: Îmi place mult Derek Lee Ragin, cel care și-a oferit vocea pentru filmul Farinelli. Îmi place mult Bejun Mehta, găsesc că are o voce rondă și foarte frumoasă. Și îmi place, evident, Andreas Scholl, dar mai cu seamă în lucrările religioasă. Îl prefer pe Mehta în domeniul dramaturgic, scenic. Și îmi place cel pe care l-am descoperit acum mulți ani, Philippe Jaroussky. Cu ocazia unuia din concertele mele în sala Gaveau, Philippe Jaroussky venise să mă audă și m-a rugat să-l ascult cântând, avea 18 ani pe atunci. Și începând din acel moment, când a asistat la concertul meu, s-a decis să-și schimbe cariera și să urmeze cursuri de canto. Nu pot să nu vorbesc și de acest copil (râde) căruia i-am suscitat vocația și de al cărui parcurs sunt încântat. Elevul și-a depășit maestrul – și găsesc extraordinar ceea ce face, în vocalitatea sa.

Th. U.-R.: O ultimă întrebare, mai degrabă frivolă. Încă din secolul al XVII-lea, ambiguitatea tipică vocii castraților a fost puternic erotizată. Și încă azi, această percepție subzistă la scară largă, alimentată de strategiile de marketing despre care am vorbit mai devreme. Despre soprane sau tenori se vorbește în termeni relativ neutri, muzicali, dar contratenorul aduce cu sine un vast stereotip. Cum vă raportați la toate acestea?

F.F.: Cum să spun? Eu, care vin din Caraibe, sunt un vulcan. (râde) Sunt Etna! Din punct de vedere vocal, mă asemăn vulcanului și am în mod evident două voci, cea de bariton-bas și cea de sopranist, care are eventual ceva feminin. Dar în realitate, cred că poveștile despre femeile care leșinau ori se dedau istoriilor sentimentale din cauza cântului castraților nu sunt pentru cântăreți, ci pentru artiștii și realizatorii pasionați de arta lor. Filmul Farinelli n-a ajutat, înfățișându-l ca pe un spirit liber, care împărțea pasiunea femeilor cu fratele său și așa mai departe… asta a dat castratului aerul omului care le face pe toate. Nu toți castrații erau ca Farinelli. Dar lumea asta a reținut: frivolitatea, excentricul, androginul. Și apoi, mai auziți de voci de îngeri, de vocea cerului. Așa a ajuns castratul un soi de totalitate, înger, cer, pământ și sexualitate, toate la un loc.

Anunțuri

Tagged: , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Fabrice di Falco: „Nu am nici o etichetă muzicală și nu-mi doresc vreuna” at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: