Argument

2 Iunie 2011 § 2 comentarii

Această notiță deschide o nouă inițiativă a Baletului Națiunilor: Cronica concertelor de muzică veche din România. La baza acestei idei stă constatarea faptului că demersurile de revitalizare a muzicii vechi întreprinse de muzicieni români suferă de pe urma unei lipse de vizibilitate și de continuitate. Între concertele de azi și primele tatonări ale muzicilor vechi în România, spre sfârșitul anilor `60, se cască patru decenii umbrite de obsesiile politicii culturale ceaușiste și de naufragiile tranziției nouăzeciste. Patru decenii sărăcăcioase în realizări, dacă le comparăm cu boom-ul muzicii vechi din Europa occidentală, dar nu lipsite de inițiative și de entuziasme orchestrate mai abil sau mai naiv. Problema e că multe dintre aceste inițiative au rămas izolate, s-au născut și s-au desfăcut după soarta fondatorilor lor, răspunsul instituțional a fost (și continuă să fie) cel puțin timid, iar nou-veniții s-au găsit în fața situației de a relua aproape totul de la zero, în loc să profite de experiențele bune sau rele ale predecesorilor. În puține cuvinte, o școală românească de muzică veche nu a avut șansa să se coaguleze. Iar astăzi, perspectiva creării unor catedre solide de muzică veche nu e mult mai apropiată decât acum 40 sau 20 de ani – cu câteva excepții notabile, concentrate în spațiul transilvănean.

Minima reacție propusă de Ballet des Nations constă în crearea unei arhive a concertelor de muzică veche din România, trecute și viitoare, care să poată acoperi într-un final toate evenimentele documentabile. Odată ajunsă la un anumit grad de complexitate, ea va putea reprezenta osatura unei istorii a muzicii vechi în România.

Iar dincolo de istorii recente și continuități, Cronica se dorește pur și simplu o agendă vie, permanentă și utilă în serviciul celor care caută muzica veche.

Fabrice di Falco: „Nu am nici o etichetă muzicală și nu-mi doresc vreuna”

1 Iunie 2011 § Lasă un comentariu

Acest interviu a fost publicat în Observator Cultural (nr. 574/13 mai 2011). 

*

În seara zilei de 17 aprilie 2011, sopranistul Fabrice di Falco a susținut pe scena Ateneului Român un recital pus sub semnul muzicii cântăreților castrați, intitulat ”Voix d`anges, Notes Célestes”. La invitația Institutului Francez din București, l-am întâlnit pe Fabrice di Falco în culisele Ateneului pentru o convorbire extravagantă despre vocea sa, moșteniri muzicale și creații contemporane.

Theodor Ulieriu-Rostás: Vă propun un început abrupt. Prezentarea acestui recital vorbește de ”interpreți masculini cu voci de femeie”. Găsesc destul de imprecisă o astfel de caraterizare a vocii contratenorilor și sopraniștilor. Cum vă percepeți dvs. propria voce?

Fabrice di Falco: Vocea sopranistului este o voce de bărbat care își folosește registrul de falset. În epoca barocă, se castrau băieții înainte de pubertate, iar unii dintre ei deveneau castrați alto, iar alții soprani. Sopraniștii au o voce destul de apropiată de cea a castraților soprani. Singurul lucru pe care contratenorii și sopraniștii îl aduc în plus față de vocea castraților este masculinitatea vocală prezentă în registrul grav al vocii. Nu trebuie uitat că castrații aveau medii și acute extraordinare, dar tocmai fiindcă erau castrați, nu puteau trece în vocea de piept. Prin urmare, noi, sopraniștii și contratenorii dispunem de posibilitatea de a parcurge registrul grav și de a-l combina, lucru pe care îl face perfect o mezzosoprană. Așadar, pentru a răspunde întrebării dumneavoastră, sopraniștii sunt voci care pe disc ar putea lăsa impresia că o femeie cântă, dar dacă ascultăm atent, auzim sunete foarte masculine.

« Read the rest of this entry »

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Iunie, 2011 at Ballet des Nations.