Transilvania barocă într-o înregistrare: Codex Caioni

12 Februarie 2011 § Lasă un comentariu

Această recenzie a fost publicată în Observatorul Cultural (nr. 562/11.02.2011) și preluată de România Culturală, revista on-line a Institutului Cultural Român.

*

Istoria codicelui Caioni e cea a unui document muzical unic în spațiul Europei Centrale și de Est, elaborat de un călugăr franciscan care poate fi considerat primul muzician român de stil occidental de care avem cunoștință; și e în egală măsură istoria unei moșteniri culturale complexe pe care lumea muzicală românească n-a fost capabilă să o valorifice fără superficialitate. În vara lui 2008, ansamblul francez XVIII-21 Le Baroque Nomade a lansat albumul de referință Codex Caioni (Arion ARN68785), care a trecut în mare parte neobservat în presa românească. Această recenzie oarecum întârziată își propune să repare această tăcere nemeritată.

Codex Caioni a avut parte de un destin care a întrecut, fără îndoială, așteptările autorilor săi: un manuscris privat al unor organiști de mânăstire, redactat în grabă într-un sistem tahigrafic de notație muzicală (tabulatura pentru orgă Ammerbach), presărat cu omisiuni, greșeli și repetiții, care a devenit cea mai importantă sursă pentru muzica Transilvaniei în secolul al XVII-lea de care dispunem astăzi. Început de organistul Seregély Matyás în 1634, manuscrisul a fost dăruit apoi discipolului său, eruditul și muzicianul franciscan Johannes Caioni (Ioan Căianu/Kájoni János), care a transcris majoritatea pieselor din codex, până în 1671. După moartea lui Caioni, manuscrisul e uitat pentru două sute de ani în biblioteca mânăstirii franciscane de la Lăzarea, apoi redescoperit la sfârșitul secolului XIX și parțial cercetat în perioada interbelică. Călugării de la Lăzarea îl vor zidi într-o ascunzătoare la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a-l apăra de ”mânia proletară” a armatelor sovietice, e crezut vreme de patruzeci de ani pierdut, și în final redescoperit din întâmplare în 1988, cu ocazia renovării mânăstirii. După mai bine de douăzeci de ani, discografia românească a codicelui rămâne ignorabilă, în ciuda apariției unei exemplare ediții maghiaro-române. Iar Johannes Caioni, un personaj emblematic pentru orizontul cultural al românilor din secolul al XVII-lea,  ca și Dimitrie Cantemir, așteaptă încă să fie readus la lumină din straturile de flecăreală patriotardă alimentate de două naționalisme concurente.

Manuscrisul își datorează renumele în primul rând muzicii sale laice, care alătură muzicii de curte venite pe filieră franceză, italiană sau germană piese poloneze, evreiești, maghiare, românești, de influență otomană… și lista rămâne deschisă. Printre acestea se găsesc cele mai vechi notări ale unor muzici etnice tradiționale – cum e cazul pieselor românești și maghiare – cu două sute de ani înaintea culegerii sistematice a folclorului. Valoarea intrinsecă a acestor piese a tins să umbrească importanța manuscrisului în ansamblu: o radiografie muzicală a unei Transilvanii încă mai diverse decât o știm, care negociază la nivel cultural între Occident și Orient. Dar de la această diversitate, întrebările abia încep: ce-l face pe acest român ajuns cleric franciscan, savant și muzician, să adune acest mic Babilon muzical? Făceau toate aceste muzici realmente parte din viața unui singur grup social, ori numai Caioni era dispus să le alăture pe hârtie? Cum percepea un transilvănean educat diferența dintre ceea ce noi despărțim azi în muzică cultă, respectiv folclor? Orice încercare de a reda viață muzicii din Codex Caioni trebuie să-și formuleze, măcar implicit, niște răspunsuri ipotetice la aceste întrebări.

XVIII-21 Le Baroque Nomade este un ansamblu francez care și-a creat, sub conducerea lui Jean-Christophe Frisch, o specialitate din explorarea zonelor de contact ale barocului european cu tradiții muzicale extraeuropene: Orientul Apropiat văzut de Pietro della Valle, muzica iezuiților de la curtea Chinei, barocul din America Latină. Strategia lui Frisch de a se apropia de aceste repertorii muzicale constă în cooptarea de muzicieni locali în toate proiectele sale și, implicit, în apelul la o tradiție folclorică vie. Acest stil de lucru face din Le Baroque Nomade o formație de muzică veche care sparge multe dintre barierele geografice și culturale ale muzicianului academic. Poate nimic nu vorbește mai mult despre dedicația grupului, decât faptul că Le Baroque Nomade a susținut la Kabul, alături de muzicieni afgani, primul concert autorizat imediat după căderea regimului talibanilor. Muzica codicelui Caioni n-a făcut excepție de la acest tip de abordare: Jean-Christophe Frisch a alipit nucleului francez al ansamblului atât muzicieni români de factură cultă (Adriana Epstein, Ion Dimieru, Mihail Ghiga), cât și un grup de instrumentiști transilvăneni de tradiție maghiară (Kovács Lászlo, Adorján Csaba, Lázár Zsombor).

De la textul manuscrisului la înregistrare, echipa lui Frisch a avut de întreprins un travaliu muzicologic mult mai consistent decât documentarea obișnuită a muzicianului baroc: partituri lacunare, instrumentariu cvasi-necunoscut, un stil interpretativ local, de restituit. Le Baroque Nomade și-a asumat toate aceste dileme, iar demersul documentar le-a fost marcat de câteva frumoase reușite, precum găsirea textului pierdut al unei compoziții a lui Caioni însuși (O Anima mea suspira). Criticile pe care le formulez în cele ce urmează trebuie deci citite în contextul unui șantier muzicologic aflat încă într-o fază inițială.

Primul dintre meritele lecturii propuse de Frisch e cel de a sparge obișnuințele – dacă nu chiar fixațiile – care au caracterizat interpretările românești și maghiare ale codicelui. Din motive lesne de înțeles până la un punct, acestea din urmă s-au concentrat aproape exclusiv asupra pieselor laice și ”folclorice”, ignorând în totalitate muzica sacră în stil occidental, care alcătuiește totuși partea cea mai consistentă a manuscrisului. Frisch, din contră, a conceput un program echilibrat, care aduce în primă audiție absolută o serie reprezentativă de piese sacre, unele anonime, altele ilustrând deschiderea catolicismului transilvănean către barocul italian (Carissimi, Casati) și, mai ales, două interesante motete compuse de Caioni însuși. Probabil în căutarea unui plus de coerență, albumul se recomandă drept o zi de nuntă în Transilvania, în patru tablouri mai degrabă atipice (”Mic spectacol al diavolului în fața mirilor”) și inutile pe CD, cred eu. Ca și celelalte discuri ale XVIII-21 Le Baroque Nomade, Codex Caioni lasă spațiu muzicienilor tradiționali care au colaborat cu ansamblul, concretizate de astă dată în două csárdás-uri din zona Câmpiei Transilvaniei, respectiv Satu-Mare.

Probabil că cea mai spinoasă și interesantă dilemă alimentată de albumul de față ține de uzul documentației de epocă și a folclorului în reconstituirea stilului muzical al epocii lui Caioni. Jean-Christophe Frisch nu e primul care să propună o lectură folclorizantă a pieselor din codex – René Clemencic a deschis cu ingeniozitate terenul încă din 1978 (cu albumul Danses Anciennes de Hongrie et de Transylvanie, disponibil ca Harmonia Mundi HMA 1901003), iar pista a fost într-o oarecare măsură continuată de mai mulți muzicieni maghiari. Frisch aduce în ecuație, mai înainte de toate, trei decenii de rafinare a tehnicilor interpretative baroce și o viziune de ansamblu a pieselor ca muzică de secol XVII, care elimină în chip binemeritat atât sugestiile medievale prezente la Clemencic, cât și aerul fals-renascentist al interpretărilor autohtone. Le Baroque Nomade dovedește o robustă cunoaștere a barocului italian în restituirea motetelor din Codex, cu toate că stilul interpretativ al cântăreților ar mai avea de câștigat în suplețe.

Până aici, toate bune și frumoase. Problemele încep atunci când muzicienii exportă din folclorul transilvănean taraful tipic de trei instrumente (vioară, bratsch și violoncel) și o serie de particularități stilistice ale csárdás-ului pentru a reconstrui sonoritatea ”etnică” a Transilvaniei lui Caioni. Opțiunea e în parte motivată de posibilele legături istorice între taraful ardelenesc și formația de sonată în trio italiană, iar rezultatul e fără îndoială inedit și incitant: de pildă, bratsch-ul ține hangul alături de clavecin în câteva piese de estetică occidentală (Sarabanda 2 Violinis și Pargamasca din Codex Vietorisz). Dar Frisch nu filtrează din muzicile tradiționale un nucleu de practici care să urce până în secolul XVII – un proiect care ar putea da rezultate dintre cele mai interesante – ci pur și simplu folclorizează niște partituri în stilul csárdás-ului transilvănean practicat de muzicienii din echipa sa. Or csárdás-ul nu e cea mai arhaică resursă folclorică oferită de peisajul transilvănean și, cu siguranță, nu epuizează diversitatea culturală pe care Frisch o caută în Codex. În al doilea rând, ar fi fost de dorit ca acest ipotetic stil transilvănean să fie relaționat într-un mod mai organic și consecvent cu barocul ”curat” pe parcursul programului. Albumul însă se mulțumește să le alterneze, chiar în cadrul unei singure piese (Lepus intra sata quiescit), servind mai mult logica crossover-ului muzical postmodern, decât o reconstrucție verosimilă a unei muzici istorice. Acest imprudent carusel stilistic eșuează total, în opinia mea, în fața unei piese de factură orientală precum enigmaticul Cântec al voievodesei Lupu (Lupul Vaidane eneke), în care Le Baroque Nomade amestecă tehnică de belcanto, ornamentație bizantin-orientalizantă și polifonie barocă: rezultatul poate plăcea, dar nu sunt sigur că se mai poate numi muzică veche.

În definitiv însă, ar fi o ipocrizie să reproșăm unui grup de muzicieni francezi îndrăzneți faptul că au văzut mai multă permanență într-o tradiție muzicală în care noi, indigenii, vedem diversitate și schimbare. Acest album, cu calitățile și neajunsurile sale, devine în mod necesar audiția de referință pentru muzica Transilvaniei baroce. Mingea se află acum în terenul muzicienilor români și maghiari.

***

Legături utile:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Tagged: , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Transilvania barocă într-o înregistrare: Codex Caioni at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: