Între Renaștere și baroc, două recitaluri bucureștene

11 Decembrie 2010 § Lasă un comentariu

Această cronică a fost publicată, cu câteva mărunte modificări, în Observatorul Cultural (nr. 554/9.12.2010) și o puteți citi în egală măsură pe site-ul publicației.

*

După cele trei zile memorabile ale Festivalului de Muzică Veche de la începutul lui noiembrie, bucureștenii au putut audia nu mai puțin de trei recitaluri de muzică veche în două săptămâni, un adevărat răsfăț pe care-l dorim cât mai curând reeditat. Cronica de față va examina două programe de muzică occidentală venite, accidental sau nu, unul în completarea celuilalt; cel de-al treilea concert, susținut de formația de muzică veche românească Anton Pann, va face obiectul unei discuții viitoare.

În seara zilei de 8 noiembrie, lăutistul Konya István ne-a purtat într-un Itinerariu european al lăutelor găzduit de Centrul Cultural al Ungariei, un recital de aproape două ore care și-a propus să acopere liniile de forță ale muzicii renascentiste și baroce pentru lăută solo. Prima jumătate a programul propus de Konya a punctat muzica primelor tabulaturi de lăută de la începutul secolului XVI (Fr. da Milano), maeștri ai școlii renascentiste spaniole (Narvaez), franco-flamande (Attaignant, Le Roy) și central-europene (Dlugoraj, Bakfark, Neusidler), pentru a concluziona cu câteva piese elisabetane dintre cele mai populare (o variantă de Greensleeves și pavana Lachrimae a lui Dowland). Jumătatea barocă a recitalului a fost împărțită între Robert de Visée și Silvius Leopold Weiss. Konya István a servit aceste două peisaje muzicale destul de diferite cu instrumentele adecvate: în prima parte, o lăută renascentistă cu opt coruri (perechi de coarde), în cea de-a doua, cu o lăută de model baroc german cu paisprezece coruri. Auditoriul a putut gusta pe de-a-ntregul experiența corzilor autentice din intestine de oaie, al căror timbru cald și discret s-a adaptat micii săli de concert, necesitând în schimb un acordaj extrem de frecvent al instrumentului; cei interesați de detaliile mai pitorești ale istoriei muzicii au putut chiar observa – fără experiențe auditive propriu-zis neplăcute – sensibila dezacordare a instrumentului pe parcursul pieselor mai lungi, fapt des menționat în textele de epocă. În itinerariul muzical al lui Konya se cască  totuși o lacună de aproape un secol, numai în parte în parte motivată de noile instrumente baroce care au lăsat lăuta într-un provizoriu con de umbră. Această lacună urma să fie contrabalansată o săptămână mai târziu de programul lui Caius Hera.

Konya Isvtán este unul din lăutiștii maghiari activi în peisajul muzical european de mai bine de cincisprezece ani, iar prestația sa îl înfățișează ca un muzician curios, cu veleități pedagogice, dar care nu poate pretinde la măiestria unui Nigel North sau Stephen Stubbs, doi dintre profesorii săi. Dincolo de neajunsurile tehnice, am rămas cu impresia că stilul nerăbdător al lui Konya e mai eficient în dansurile vivace decât în piese lente precum pavana lui Dowland, care a suferit de un regretabil deficit de expresivitate. În altă ordine de idei, e interesant de observat faptul că suitele baroce au primit o interpretare vizibil mai fluentă și inteligibilă din partea lui Konya decât piesele timpurii, cu un răspuns direct proporțional din partea publicului – aceasta după ce însuși lăutistul făcuse în discursul său introductiv referire la dificultate de a ajunge la sensul muzicii renascentiste timpurii, dincolo de logica ei formală și notație. Astfel de întâmplări confirmă punctual faptul că barocul e mult mai compatibil sensibilității muzicale actuale; Renașterea, de la care ne revendicăm destule tradiții culturale, rămâne incomplet înscrisă în sfera de inteligibilitate auditivă imediată a europeanului contemporan.

Această observație mă conduce către cel de-al doilea recital, care surprinde exact punctul nevralgic al trecerii de la estetica renascentistă la cea a barocului. Sub titlul Dolcissimo sospiro. Muzică din Barocul Timpuriu pentru voce și basso continuo, soprana maghiară Andrejszki Judit și lăutistul Caius Hera ne-au oferit un program centrat pe monodiile lui Giulio Caccini, asezonate cu mai multe compoziții pentru chitarrone solo ale unora dintre primii virtuozi ai instrumentului: Alessandro Picinnini și Giovanni Girolamo Kapsberger. Prea puțin cunoscut astăzi, Giulio Caccini este una din figurile emblematice ale unei veritabile revoluții muzicale declanșate în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sub deviza reîntoarcerii la puritatea și puterea retorică a muzicii grecești antice, întrupate de tragedie. Una dintre foarte puținele revoluții muzicale în care teoria a precedat cu succes practica – după vorba unui celebru muzicolog – și un fericit accident istoric datorat puținătății informațiilor disponibile la acea vreme despre muzica antichității. Din convingerea secolului al XVI-lea că tragedia era în întregime cântată în acompaniament de instrumente cu coarde, s-au născut pe rând un nou tip de monodie, un nou instrument destinat să o acompanieze, apoi recitativul și, în cele din urmă, opera. La apusul acestei generații de inovatori, muzica europeană se transformase în ceea ce desemnăm astăzi drept Baroc.

Programul propus de Andrejszki Judit și Caius Hera pune în lumină primul gen muzical definit de anturajul lui Caccini, aria monodică cu bas continuu, iar formula interpretativă voce + chitarrone reproduce modelul inițial de simplitate ”antică”. Pentru o mai bună înțelegere a mizei unui astfel de recital, trebuie spus că interpretarea ariilor lui Giulio Caccini ridică o problemă curioasă: într-o vreme când tratatele de practică muzicală erau încă o raritate, acest veritabil star al epocii își deschide colecția Le Nuove Musiche (1602) cu o descriere amănunțită a modului în care piesele sale se cuveneau cântate și ornamentate. Fără îndoială, un document de o valoare inestimabilă, care scoate din discuție arbitrarul care domnește în interpretarea altor repertorii vechi. Însă la distanță de patru secole indicațiile lui Caccini, scoase din contextul lor originar, și-au pierdut claritatea și pot conduce la rezultate sonore foarte diferite. Așa se face că, prinsă între imperativul textului și reconstrucția necesară, muzica lui Caccini și a colegilor săi de generație a devenit un câmp de experimentare pentru mulți dintre interpreții influenți ai ultimelor generații – soluțiile mergând de la canonicele tehnici vocale de operă și până la apelul la tradițiile vii ale folclorului mediteranean, de la o articulare aproape filologică a partiturii și până la rubato-ul cel mai îndrăzneț.

Privită din această perspectivă, sarcina Juditei Andreiszki nu a fost deloc una ușoară, dar interpretarea ei s-a vădit înainte de toate temeinic documentată istoric, asumându-și deci toate dilemele pe care am încercat să le schițez mai înainte. Deși unele pasaje mai înflorite au reușit să-i taie de câteva ori suflul, Andreiszki a purces la ornamentarea graduală a melodiei ariilor strofice, un imperativ adesea ignorat de cântăreții moderni. În ansamblu, opțiunile interpretative ale lui Andrejszki s-au înscris pe o cale de mijloc, mizând pe claritatea tempo-ului și precizia articulării ornamentelor, dar jucând credibil verva și patetismul strident al textelor. Intervențiile solistice ale lui Caius Hera îl recomandă fără îndoială ca un bun instrumentist, probabil mai realizat din punct de vedere tehnic decât Konya, deși o nefericită instalație de aer condiționat i-a bruiat parțial momentele solistice. Am apreciat de pildă interpretarea nuanțată a toccatei arpegiate a lui Kapsberger, piesă de virtuozitate de o modernitate absolută la 1604, dar care poate căpăta în mâini neatente aerul unui fastidios exercițiu de digitație. Ca partener al Juditei Andrejszki, Caius Hera a asigurat un bas continuu sobru și nedispus să-și asume prerogative solistice în interiorul ariilor. Poate că mai puțină timiditate în improvizație ar putea servi mai bine muzica acestui început de baroc italian, atât de îndrăgostită de secțiuni exuberante de bas continuu, de ecouri și ritornelli. În pofida acestor câteva doleanțe, recitalul celor doi a constituit o binevenită demonstrație de responsabilitate artistică întreprinsă, vorba unei arii de Caccini, dalla porta d`Oriente.

 

Anunțuri

Tagged: , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Între Renaștere și baroc, două recitaluri bucureștene at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: