Bach de toamnă. O cronică a Festivalului de Muzică Veche, București 2010

19 Noiembrie 2010 § Lasă un comentariu

Această cronică a Festivalului de Muzică Veche a apărut în Observatorul Cultural de săptămâna aceasta (nr. 550/12.11.2010) și o puteți citi direct pe site-ul publicației. În cele de mai jos puteți citi articolul cu câteva corecturi de detaliu care n-au mai avut timp să intre în varianta publicată.

*

Festivalul de Muzică Veche constituie de câțiva ani una din constantele agendei iubitorului bucureștean de muzică barocă, renascentistă sau medievală, o agendă pe care principalele instituții muzicale ale capitalei n-au părut dispuse nici s-o populeze (cu spectacole), nici s-o popularizeze unui public care a continuat să crească vădit în ultimii ani – și care, în virtutea acestei realități, a umplut literalmente sala Ateneului de pe 30 octombrie până pe 1 noiembrie 2010. Odată cu cea de-a cincea sa ediție, acest eveniment trece un examen de maturitate: pregătit de o campanie de promovare multifațetată și adaptată noilor canale de comunicare, festivalul a depășit zidul de tăcere mediatică care a lăsat, mai deunăzi, Festivalul Internațional de Orgă cu vreo douăzeci de spectatori în sală.

În acest an ni s-a pregătit o ediție aniversară Johann Sebastian Bach, prilejuită de 325 de ani de la nașterea compozitorului german și 260 de ani de la moartea sa. În fond, nu rotunjimea cifrelor e semnificativă – aniversăm anul acesta în egală măsură 300 de ani de la nașterea lui Pergolesi sau 425, de la cea a lui Heinrich Schütz, de pildă – ci programul estetic al organizatorilor și justa alegere a unui nume care să poată atrage un public curios, dar nefamiliarizat cu splendorile muzicii vechi. În consecință, întreg programul festivalului a cuprins exclusiv lucrări din creația lui Bach, soluție față de care am avut inițial o rezervă, câtă vreme punerea în perspectivă a muzicii lui Bach prin alăturarea altor maeștri ai barocului luminează originalitatea compozitorului aniversat mult mai direct și tangibil decât orice discurs elogios, introducând totodată o fracțiune din repertoriul valoros al muzicii vechi de dincolo de Bach. Astfel de scenarii rămân un deziderat pentru edițiile următoare, dar trebuie spus că orice obiecție s-a evaporat în fața coerenței repertoriului ales, a calității celor trei concerte și a premierelor pe care acestea le-au prilejuit. Punctul forte al programului a constat, aș zice, în predominanța muzicii sacre a lui Bach, care s-a făcut rar auzită la București în ultimii ani: cantata Ich habe genung (BWV 82) și Magnificat-ul (BWV 243) în prima seară (30 octombrie), motetele BWV 225-230 în ultima (1 noiembrie). Acestea au încadrat o echilibrată selecție de muzică instrumentală (31 octombrie) care a creionat dintr-un foc atât profilul concertistic-italienizant al lui Bach, prin Concertul brandenburgic nr. 5 și varianta pentru două clavecine a concertului BWV 1060, cât și fața sa ”franceză”, prin Suita pentru orchestră BWV 1068.

Una din inovațiile acestei ediții a constat în invitarea reputatului ansamblu de muzică barocă Il Gardellino, venit din Belgia, pentru a servi drept nucleu instrumental în toate cele trei seri. Toți membrii ei și-au cucerit statutul de nume importante în peisajul muzicii vechi, dar omul-eveniment al festivalului este fără îndoială Marcel Ponseele, probabil cel mai bun oboist baroc al lumii; repertoriul ales ne-a permis să-l auzim în postura de solist, desfășurând cu sobră dezolare lamentația oboiului obbligato din cantata Ich habe genung. I-au stat alături flautistul Jan de Winne și tânăra violonistă Mayumi Hirasaki, care au conspirat pentru a ne oferi o lectură extrem de fluidă și nuanțată a celui de-al cincilea brandenburgic. Conducerea ansamblului a fost asigurată de la clavecin, cu temperanța și precizia unui muzician format la școala lui Gustav Leohardt, de către Ketil Haugsand, pe care bucureștenii l-au putut audia în calitate de solist ediția trecută. Acestui nucleu de specialiști invitați li s-a alăturat o serie de muzicieni români, unii proaspăt intrați în tagma muzicii vechi, alții bine cunoscuți din evenimente trecute: clavecinista și soprana Raluca Enea, oboista Maria Petrescu, violoniștii Dénes Anna și Csongor, iar de partea strict vocală, foarte tânăra soprană Irina Grigorescu, contratenorul Cezar-Florin Ouatu, tenorul Ionuț Popescu, basul Ștefan Schuller, corul de cameră Cantemus și Corul de Copii Radio.

Limitele de spațiu nepermițându-mi să parcurg fiecare dintre cele trei concerte, care ar merita recenzate pe larg, cred că se cuvine să semnalez în primul rând premierele și experimentele interpretative prilejuite de festival. În primul rând, mă refer la producția Magnificat-ului alături de Corul de Copii Radio, care trimite la practica corului bisericesc de băieți preadolescenți general răspândită în secolele XVII-XVIII și reglementată cu strictețe la Sf. Toma din Leipzig. Începând din anii `60, mai multe ansambluri baroce au recreat astfel cantatele și pasiunile lui Bach, stârnind o polemică de durată privind scopul și limitele autenticității în interpretarea muzicilor vechi. Magnificat-ul n-a prea fost frecventat de această manieră, dar experimentul lui Ketil Haugsand recuperează mai mult în spirit decât ad litteram această autenticitate. Cu multă finețe, Haugsand a arătat, adresându-se direct publicului, că vârsta fecioarei Maria în momentul intonării Magnificat-ului arhetipal trebuie să fi fost  foarte apropiată de cea a tinerelor membre de 15-16 ani ale Corului, un alibi estetic capabil să adoarmă obiecțiile celor mai feroce puriști. Iar corul s-a prezentat admirabil, infuzând candoare în pasajele fastuos fugate care susțin anatomia lucrării lui Bach și păstrând un maxim de inteligibilitatea a textului – poate chiar mai mult decât au făcut-o soliștii profesioniști în ariile individuale. Apoi, colecția de șase motete BWV 225-230 a beneficiat de o interpretare puțin familiară publicului român, dar în totalitate conformă cu practicile epocii baroce, bazată pe două coruri în dialog, acompaniate de bas continuu și cu toate partiturile vocale dublate de instrumente. O astfel de soluție nu numai că iluminează neașteptat de mult structura muzicii lui Bach, atât de centrată pe imitatio și dialog, dar și creează un deliciu timbral imediat pe care l-aș putea cel mai bine descrie în analogii culinare. Responsabilă pentru aceasta e și premiera organologică a festivalului, doi oboi da caccia, instrumente hibride născute și decedate în secolul XVIII, dar în mod special dragi lui Bach, care se aud prima dată la București, sau cel puțin în ultimii douăzeci de ani. Cât despre Corul de cameră Cantemus, acesta se impune prin prestația de pe 1 noiembrie ca un actor de primă importanță al scenei de muzică veche românești, pe care l-aș dori înregistrat cu aceste motete și în această configurație.

O cronică dezangajată s-ar cuveni să se refere în continuare atât la rezervele mele față de prestația solistului vocal și de opțiunile de tempo adoptate pentru cantata Ich habe genung, cât și la noua și convingătoarea eleganță demonstrată de Raluca Enea în compania lui Ketil Haugsand, în concertul pentru două clavecine BWV 1060. Ar fi însă ceva mai important pentru peisajul cultural românesc de subliniat în acest final grăbit de recenzie. Istoria redescoperirii muzicii vechi, care a dat rezultate strălucite în Europa vestică, a avut parte în România de un traseu dificil și în bună parte neconcludent. În ultimii zece ani, am fost martor la creșterea treptată a muzicienilor care au ales să urmeze calea interpretării riguros documentate a muzicii vechi, subapreciată și slab finanțată în România, dar expusă, la drept vorbind, unor exigențe măcar duble față de cea a obișnuitului muzician de orchestră. Pornit de la un eveniment local, acest Festival reușește să aducă acum muzicieni de talia celor prezenți pe scena Festivalului George Enescu, fără luxul promovării de care se bucură acesta din urmă. Și mai mult, pare să-și asume sarcina deloc ușoară de a porni o tradiție și de a ghida spiritele curioase din ambele jumătăți ale sălii de concert – iar analogiile pentru acest concept de educație prin spectacol, de la Academia de Muzică Barocă de la Ambronay la evenimentele Scholei Cantorum Basiliensis, fac cinste organizatorilor bucureșteni. Ceea ce se cuvine cerut și, în același timp, oferit acestui Festival e continuitatea.

(Sursă foto: site-ul festivalului)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Bach de toamnă. O cronică a Festivalului de Muzică Veche, București 2010 at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: