Sa-si aiba si Baletul odihna sa

29 Iulie 2007 § 13 comentarii

    … imbarcandu-si dansatorii spre taramuri indepartate. O luna intreaga vor umple crangurile cu rasete si galanterii, in sunetul celor mai agreabile concerte.

 cythere.jpg

De indata ce toamna isi va face simtita prezenta, se vor intoarce cu totii pentru un nou an pentru a reincepe Baletul Natiunilor.

Elisabeth Jacquet de La Guerre

22 Iulie 2007 § Lasă un comentariu

 

*

1665, Paris – 27 iunie 1729, Paris

la-guerre-e-1.jpg

 

Elisabeth Jacquet de La Guerre, portret de Jean François de Troy (1704), Versailles

Strălucire și obscuritate, celebritate și anonimat, tradiție și revoluții tăcute. Astfel se poate rezuma povestea Elisabethei Jacquet de la Guerre, un nume prea puțin cunoscut, dar greu de uitat, odată ce ai făcut cunoștință cu cea care l-a purtat. Un personaj pe care unii dintre noi l-am căutat și dorit, privind din eliberatorul nostru secol XX/XXI.

Pe scurt: d-șoara Jacquet uimește Versailles-ul prin talentul cu care cânta la clavecin, la vârsta de 5 ani. E aclamată drept “minunea secolului” de mult mai vârstnicii ei contemporani –  dar fetița crește, devenind din primul copil minune al Versailles-ului prima compozitoare memorabilă și influentă a barocului francez, unul din primii muzicieni care compun sonate în trio și cantate în Franța, prima femeie care își reprezintă propria tragedie lirică pe scena Academiei Regale de Muzica. Dincolo de senzaționalul inerent unei astfel de istorii, acum ca și la 1680, mai mult decât “prima” (un mecanism de valorizare nu odată defectuos), Elisabeth Jacquet de La Guerre rămâne o foarte bună compozitoare și un om al timpului ei, integrată în societatea sa, respectată și apreciată. Vă propun o călătorie prin zonele limpezi și umbrele care învăluie viața și creația Elisabethei Jacquet de La Guerre.

Registrele parohiei pariziene Saint Louis-en-l`Île menționează botezul Elisabethei Jacquet la data de 17 martie 1665. Muzica înconjoară destinele familiei sale: lutieri prin tradiție (faiseurs d`instruments de musique), rude prin alianță cu familia Daquin și cu clanul Couperin prin mama Elisabethei, Anne de La Touche (iar Elisabeth va deveni nașa lui Louis Claude Daquin în 1694); Claude Jacquet, tatăl Elisabethei, este lutier și organist la Saint Louis en-l`Île. Crescuți într-un astfel de mediu, toți cei patru copii ai cuplului devin muzicieni: Pierre și Nicolas organiști, Anne instrumentistă la Mlle de Guise. Cât despre Elisabeth, talentul său precoce manifestat la clavecin îl face pe tatăl său să o prezinte Curții în 1670, la vârsta de 5 ani: mica clavecinistă câștigă aplauzele lui Ludovic al XIV-lea – iar porțile Versailles-ului vor rămâne totdeauna deschise pentru compozitoare. Elisabeth intră sub protecția Regelui, care o introduce în anturajul Doamnei de Montespan, amanta sa. Educația îi va fi supervizată de aceasta din urma și de Mme de Maintenon. Primele vești despre compozițiile pentru clavecin și improvizațiile sale datează din 1677 (Le Mercure Galant); un an mai târziu, același jurnal pomenea o mica operă prezentată la reședința lui Louis de Mollier de “minunea secolului”.

Elisabeth rămâne la Curte până la căsătoria sa cu organistul Marin de La Guerre (septembrie 1684). Acesta era o figură cunoscută în Parisul epocii, organist la Sainte Chapelle și fiul lui Michel de La Guerre, la rândul său organist și “showman” care colaborase în anii 1660 cu poetul Perrin și compozitorul Cambert la reprezentarea primei opere franceze, Pomone. Soțul Elisabethei devine celebru datorită conflictului său cu breasla muzicienilor parizieni, Saint Jacques-des-Menestriers, care odată tranșat în favoarea sa de Parlamentul din Paris devine una din primele recunoașteri ale unui nou statut pe care muzicianul baroc și-l asumă, rupt de mentalitatea “meșteșugului” medieval.

Cuplul locuiește la Paris, Elisabeth Jacquet de La Guerre menținându-și prestigiul de clavecinistă și compozitoare, oferind lecții private și concerte la reședința sa. Din 1685, compune pentru curte divertismente și opere miniaturale: sursele vorbesc, de pildă, de o pastorală prezentată în apartamentele Delfinului în 1685, cu succes – nimic nu a supraviețuit din aceste compoziții timpurii. De asemenea, în această perioadă ocupă postul de organist la biserica Saint-Severin. Aflată în plină ascensiune, Elisabeth se lansează în lumea muzicii tipărite, publicând în 1687 primul volum de Pièces de Clavessin, dedicat Regelui. Continuă să compună pentru curte, în 1691 fiindu-i pus în scenă baletul Les Jeux de l`honneur de la victoire, în cinstea cuceririi Mons-ului de către trupele franceze. Dar evenimentul capital al acestei perioade de efervescență creatoare rămâne reprezentarea la Academia Regală de Muzică a propriei sale tragedii lirice, Cephale et Procris, pe un libret de Joseph-Francois Duche de Vancy (profesor la Saint-Cyr și apropiat al D-nei de Maintenon), cu premiera la 15 martie 1694. Noutatea situației nu scapă nimănui, numai și pentru faptul că o compozitoare își aducea creația pe scena scăpată abia de câțiva ani de absolutismul lui Lully. Sprijinul Regelui pare să fi avut un rol decisiv în această întreprindere: din pacate, prost primită de public din cauza îndrăznelilor sale față de canonul lullist. Opera va mai fi reprezentată peste câțiva ani (1696 doar prologul, integral în 1698) la noua Academie de Muzică fondată la Strasbourg de Sebastien de Brossard, el însuși compozitor, proprietar al unei imense biblioteci muzicale și protector al originalilor muzicii franceze: lui îi revine onoarea de a-l fi apărat pe Charpentier. Tot Sebastien de Brossard va copia în 1695 partiturile a șase sonate în stil italienizant (4 în trio, două pentru vioară solo), publicate ulterior – Elisabeth de Jacquet de La Guerre devenind astfel al doilea compozitor de trio-sonate în spațiul francez, la câțiva ani distanță de Charpentier.

Acest debut în forță este urmat de o perioada marcată de un gol documentar: știm că din 1698 preia postul de organist la Saint-Chapelle. De asemenea, că vizitează des curtea și oferă în continuare concerte în reședința sa din Rue Regrettière. Dar biografii au indicat faptul că întreaga sa familie moare, membru după membru, în această perioadă: fiul ei (el însuși un talent, la 10 ani), mama și tatăl său (1700), apoi soțul (1704) și fratele ei, Nicolas – și acestea ar explica tăcerea muzicală prelungită a Elisabethei: nici o publicație, nici o știre despre vreo nouă compoziție.

 

Relativa sa absență de pe scena muzicală se prelungește până în 1707, când de La Guerre revine în forță nu cu una, ci cu două colecții de compoziții noi, un volum de Pieces de Clavecin qui peuvent se jouer sur le Viollon, respectiv 6 Sonates pour le Viollon et pour le Clavecin. Acestea vor fi urmate în curând de două volume de Cantates francoises sur des sujets tirez de l`Ecriture (pe texte de Antoine Houdar de la Motte, 1708 respectiv 1711). Toate aceste noutăți constituie simptomele schimbării care tindea să fracționeze fragila unitate a culturii franceze clasice în ultimii ani de domnie ai lui Ludovic al XIV-lea: o curte îmbătrânită și tot mai rigidă, alimentată de o religiozitate pe filieră iezuită străină până atunci Regelui Soare, și alternativa unui Paris care se depărta de grandoarea versailleză ghidat de o nouă sensibilitate, deschisă către Italia ignorată și disprețuită declarativ în anii 1660-1690. Fenomenul e poate cel mai clar vizibil în pictură și în muzică: comparați un portret de curte al lui Rigaud cu un galant al lui Watteau… În plan muzical, aceste tendințe aduc în vogă o muzică elegantă, adaptată intimității salonului, departe de pompa lullistă; iar deschiderea către muzica italiană furnizează o serie de noi genuri: cantata și sonata. Elisabeth de La Guerre se numără printre primii care experimentează aceste genuri: perioada anilor 1700 este dominată de cantată, mai întâi sacră (după moda religioasă care îi inspiră lui Racine Esther și Athalie), apoi profane, publicate în colecția Cantates francoises profanes (1715), singura publicație a compozitoarei nededicată lui Ludovic al XIV-lea, ci lui Maximilian Emmanuel II, prințul elector al Bavariei, violist amator care a locuit în Franța în perioada Războiului pentru succesiunea la tronul Spaniei. Dedicația face aluzie la nenorocirile prin care compozitoarea trecuse – formulare enigmatică, care ar putea oferi cheia tăcerii ei anterioare.

Dupa această a doua perioadă de creație, Elisabeth Jacquet de La Guerre dispare treptat, pentru a doua oară, din viața publică și muzicală franceză – poate și datorită morții regelui (1715) care a sprijinit-o din copilărie. Totuși, la câțiva ani dupa moartea Regelui compune un duo comic, Raccommodement Comique de Pierrot et de Nicole, inserat în piesa La Ceinture de Vénus de Alain-René Lesage (1721), jucată de o trupă de comedie italiană. Or acestea fuseseră expulzate din inițiativă regală în 1697, revenind abia după moartea lui Ludovic al XIV-lea la Foires Saint-Germain. Și iat-o pe compozitoarea atașată memoriei Regelui contribuind la succesul unor reprezentații opuse, măcar estetic, opțiunilor Versailles-ului. Contradicție aparentă, căci Elisabeth de la Guerre se arătase deschisă dialogului cu tradiția italiană, departe de xenofobia culturală franceză (care îl impiedica, de pildă, pe de Lalande să călătorească în Italia pentru a nu compromite puritatea stilului francez…). Promovând opera comică în anii 1720, Elisabeth se situa încă o dată în poziția unei inovatoare.

Episodul de mai sus reprezintă însă și una din ultimele date pe care le mai avem despre compozitoare: de la un moment dat, Elisabeth de La Guerre renunță să mai țină salon și concerte publice, izolându-se de viața mondenă în care se formase. A încetat oare să mai compună? Cel puțin, să-și tipărească și să-și interpreteze lucrările în public. Singurele semne pe care le mai avem din această perioadă se limitează la câteva arii publicate în Le Mercure Galant și un Te Deum à grands chœurs intonat în cinstea unei însănătoșiri a tânărului Ludovic al XV-lea în 1721, în capela Luvrului – dar muzica s-a pierdut. Să fi fost aceasta doar o excepție, sau Elisabeth compunea? Legăturile sale cu Versailles-ul par să nu se fi rupt în ciuda acestei tăceri. Tot ce mai știm sigur e că în 1727 își schimbă reședința din Paris, închiriind un apartament pe rue de Prouvaires (parohia Saint-Eustache) și că moare pe 27 iunie 1729, la vârsta de 64 de ani, fiind înmormântată în biserica Saint-Eustache.

 

la-guerre-e-3.jpg

 

Statutul de care s-a bucurat Elisabeth Jacquet de La Guerre într-o lume aflată ea însăși la granița dintre tradiție și modernitate ar merita o discuție care depășește limitele unui Dictionar. La moartea Elisabethei, Academia Regală de Muzică a bătut o medalie cu efigia sa, acompaniată de inscripția „Aux grands musiciens j’ay disputé le prix„. Titon du Tillet o includea pe compozitoare în proiectul Parnasului francez și în a sa Description du Parnasse francois (1732), reproducând și medalia (v. supra). Renumele compozitoarei trece dincolo de granițele Franței, cum atestă Musikalisches Lexicon al lui Johann Gottfried Walther (1732), care o socotește mai mare decât Francois Couperin sau Delalande. La distanță de 50 de ani, Elisabeth era ținută minte ca un mare talent improvizatoric: So rich and exquisite a flow of harmony has captivated all that heard her, afirma John Hawkins în a sa General History of the Science and Practice of Music (1776). Ca multor alți muzicieni ai Vechiului Regim, revoluția și o imagine excentrică pentru decența burghezului de secol XIX i-au asigurat o lungă cădere în uitare. Muzica Elisabethei a răsunat din nou începând din anii `20, dar discografia ei e încă departe de a fi completă.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Iulie, 2007 at Ballet des Nations.