Le Cerf de la Vieville despre moartea lui Lully

1 Aprilie 2007 § 6 comentarii

le-cerf-de-la-vieville-cover.jpg

Unul dintre admiratorii cei mai dedicati amintirii lui Lully, Le Cerf de la Vieville (1677-1748), relateaza moartea lui Lully in a sa „Comparaison de la musique italienne et de la musique francaise” (primele editii 1704 si 1705 Bruxelles, uneori si sub alte titluri; reeditata Geneva, Minkoff 1972).

<< A la convalescence du Roi, a la fin de l`anee 1686

Tout retentit de Te Deums

comme disoit le bon Benserade. Lulli ne fut pas des derniers a faire chanter le sien, qui fut alors remarquable par sa beaute, et qui est devenu memorable pour toujours, par le malheureux accident qui y arriva. C`etoit aux Feuillans de la rue Saint-Honore, Lulli n`avoit rien neglige a la composition de la Musique, et aux preparatifs de l`execution, et pour mieux marquer son zele, il y battoit la mesure. Dans la chaleur de l`action, il se donna sur le bout du Pie un coup de la canne dont il la battoit; il y vint un petit ciron, qui augmenta peu a peu. M. Alliot son Medecin, lui conseilla d`abord de se faire couper le petit doigt du pie, puis apres quelques jours de retardement, le pie entier, puis la jambe. Il se presenta un Avanturier de Medecine, qui se fit fort qu`il le gueriroit sans cela. Messieurs de Vendome, qui aimoient Lulli, promirent a ce charlatan, en cas qu`il vint a bout de cette cure, deux mille pistoles, qu`on consigna meme, ou je suis trompe. Mais la bonte si noble et si bien placee de Messieurs de Vendome, et les efforts du Charlatan, furent inutiles… Le 22 mars 1687, Lulli, age de 54 ans, s`en alla dans l`autre monde, composer, sans soute, pour les Concerts des Champs Elisees.  >>

Sursa: Philippe Beaussant, Lully ou Le musicien du Soleil, Gallimard 1992 (pp. 788-789)

Anunțuri

§ 6 Responses to Le Cerf de la Vieville despre moartea lui Lully

  • Vlad spune:

    Tot vizitez site-ul ăsta extraordinar, şi niciodată nu am cuvinte suficiente pentru admiraţia ce o resimt. Şi asta o spune unul care consideră că existenţa lui Bach a făcut nesemnificativ restul barocului muzical, sau că, mai bine zis, tot barocul nu e decât curgerea sinuoasă spre sublim, adică spre Bach.

  • mousike spune:

    Ma bucur mult de aprecierile tale. :) Oricum, Ballet des Nations abia a iesit din starea embrionara… Sper sa duc departe proiectul asta.
    Cat despre Bach… este un varf, cu siguranta. Atat estetic cat si cronologic. Dar… poate se vede din ce fac aici, mie mi-e foarte draga diversitatea Barocului. In nici un caz nu pot sa ma gandesc ca Monteverdi, Schutz, Lully, Purcell, Charpentier… si cati alti maestri (am numit numai cativa unanim recunoscuti ca figuri de prima marime), toti acestia n-ar fi decat etape spre Bach? Unii nu au de-a face decat foarte putin cu lumea, religiozitatea si paleta emotionala a lui. Bach este prin conjunctura un capat de drum, daca vrei, din cele multe ale barocului. Nesemnificativi?! Nu stiu ce inseamna semnificativ, muzica imi pare a avea alte grile de valorizare. Ca si in alte arte vecine, in muzica NU EXISTA PROGRES. Doar transformare, idei care circula, sinteza, disparitia unor gusturi si a ambiantelor care le provocasera, minti care transmit si altele care receptioneaza (si care toate mor la un moment dat…). Asta e convingerea mea. Schutz poate fi savurat si apreciat cu sau fara cantatele lui Bach in minte, clavecinul lui Froberger cu sau fara Bine Temperatul lui Bach. Asta e convingerea mea adanca. Oricum, materialul muzical scos din arhive in ultimii 20-30 de ani cred ca ne obliga sa acceptam ca inca „topurile” (de ce avem nevoie de ele?!) nu sunt facute pentru baroc. Iar admiratia muzicologiclor pentru niste partituri pe care ei insisi nu le-au auzit cantate cuviincios vreodata pare depasita de evenimente acum.
    In plus, te-ai gandit de ce doar cativa compozitori din perioada terminala a barocului au fost lipiti repertoriului „canonic” al muzicii clasice, de la Viena clasica la post-romantism? Relativa continuitate? Proximitate temporala? Forme mai usor de inteles pentru o ureche obisnuita cu Mozart? Accident? O neatentie a unui arhivar in anii `20 si Vivaldi nu se alatura clubului compozitorilor mitizati. Ceea ce ma bucura pe mine este ca initiativele si curiozitatea acestui sfarsit (si inceput) de secol ne dau posibilitatea sa imbratisam o mai buna parte din varietatea Barocului si sa ocolim sistemul statuilor de parc (marii…). Si sa intretinem un dialog, cum facem noi acum. Lucru de care sunt fericit. Astept raspunsul tau. :)

  • Vlad spune:

    Cher monsieur,
    Sunt de acord cu tot ce aţi zis. Nici prin cap nu-mi trece să contest diversitatea barocului. În plus nu sunt dintre cei care consideră că barocul e Vivaldi şi gata. Ceea ce spun este că gigantismul lui Bach a deformat tot barocul, cel puţin în inima mea (nu sunt absurd să fac din asta o judecată critică). Şi aspectele cele mai rigide şi mai plicticoase din baroc, la Bach devin sublim. Sunt un om foarte distrat şi asta contribuie poate la dificultatea pe care gustul meu o întâmpină în a se întoarce la baroc după ce a gustat Bach. În muzică nu există progres (deşi există o direcţie, când vorbim despre orice lucru occidental, muzică, maşinării, mode…). Culmi însă există.

    În plus, mai e şi chestiunea barocului italian de după Monteverdi (pe care îl iubesc din tot sufletul), în care văz un remarcabil predecesor al hollywoodului (mai ales privind opera), şi ale cărui şabloane fabricate pentru succes mă cam obosesc. Barocul francez mi se pare în opoziţie doar stilistic, fundamental însă văd aceleaşi scopuri. Prefer oricând barocul german, şi mai prefer muzica sacră barocă, restului. Mi-e teamă ca nu cumva curiozitatea sfârşitului de secol să nu cumva să se îndrepte, cu excepţia unor erudiţi ca dumneata desigur, către zonele cele mai mercantile şi mai dulcege ale barocului, la care să adauge superficialul gust pentru exotic şi retro. Sunt circumspect prin reacţie.

    A treia şi ultima chestiune din cauza căreia mi-e greu să mă apropii de baroc, şi am nevoie de ajutorul unor oameni ca dumneata şi al unor locuri ca acesta, este obişnuinţa urechii mele. Asta à propos de urechea obişnuită cu Mozart. Nu ştiu niciodată dacă ceea ce înţeleg mai are vreo legătură cu muzica originală. Mi-a luat tare mult să încep măcar să percep barocul francez, însă acum, că îl gust pe Marin Marais sau timbrul violelor, nu sunt deloc sigur că le gust cum trebuie, că nu cumva mă aflu în eroare, sau în ce măsură interpreţii înşişi pricep ceva sau sunt în stare să comunice ceea ce trebuie (l-am ascultat pe Nigel Kennedy omagiind-o pe Maria Tănase, şi văzând cî violonistul panker nu pricepuse nimic din Maria Tănase, făcea doar acte de complezenţă). Prea mult timp şi uitare ne separă de baroc, în lumea occidentală care este prin excelenţă lumea perisabilului şi a uitării. De asta eforturile cum este cel al dumitale este atât de lăudabil.

    Cu prietenie,

    Vlad Stroescu

  • mousike spune:

    Hm, multe adevaruri in ce ai scris mai sus. Ca s-o iau invers, problema „urechii” chiar se pune. Prima data cand am simtit ca gandesc muzica, acum destula vreme, ascultam Concerts Royaux ale lui Couperin si nu procesam ceea ce se auzea, nu intelegeam ce afinitate avea, sa zicem, cu Lully: mi-a luat ceva timp sa inteleg in ce masura putea exista un limbaj propriu al instrumentului, al ansamblului, si jocul imprumuturilor si imitatiei intre acestea etc. Daca ma duc si mai in spate, la generatia „avangardista” a lui Monteverdi, recitativul in putere si tot soiul de disonante ii sperie pe multi, am experimentat asta. Iar Sainte-Colombe si Marais… cu adevarat un miez tare al muzicii franceze; necunoscand muzica „mare” franceza, aluziile si jocurile celui de-al doilea raman neexplorate.
    Bine, cu asta m-am indepartat putin de subiect. Ca receptam muzica asta cum trebuie, e direct legat de a o canta cum trebuie: iar aici intram in problematica interpretarilor autentice s.a.m.d. despre care se poate scrie… De multe ori insa, o interpretare mai atenta cu practicile barocului s-a dovedit naturala, si mai usor de inteles, hihi, pentru noi. Intre anumite limite, nu cred ca e doar o iluzie. Ceea ce mi-e clar insa, e ca muzica barocului m-a facut sa inteleg mai bine pictura contemporana ei, care parea de multe ori fada in retorismul ei. La fel, literatura de sec. XVII, de exemplu. Poate ca relatia functioneaza si invers. Cum poate ca muzica deschide usile la ceea ce nu s-a cuvenit sa fie pictat si scris atunci, dar se invartea in mintile oamenilor. Iar Ballet des Nations este un instrument pentru asta.
    Interesanta problema, „sabloanele fabricate pentru succes”. fara indoiala, barocul a facut din muzica, poate pentru prima data in Europa noastra, o afacere profitabila. Lucru valabil, in primul rand, pentru opera italiana. Pe mine insa nu ma sperie lucrul asta, cat timp publicul (in mare masura aristocratic) avea gust. Sau hai sa fiu mai putin absolutist, gustul ei coincide cu al meu. Uneori ma atrage festivismul; alteori imi repugna. Barocul mi le ofera pe toate :) . Sabloane oricum exista, constient sau nu (atunci se numesc, mai pretentios, stil, haha), si privite de la cateva sute de ani distanta ele se vad mult mai bine. Peste 50 de ani, probabil ca toate cantecele Beatles vor suna la fel, analog mirarii unui cunoscut al meu:
    „cum puteau francezii aia sa faca toate uverturile la fel?” In orice caz, eu am avut surprize foarte placute si din partea raionului comercial al barocului: Cavalli, de pilda. Si ceea ce e si mai frumos, e ca acest „highly fashionable” a iesit si el din voga la un moment dat. Cateva opere ale lui au ramas pe hartie. Acum cativa ani, una dintre ele si-a avut, in sfarsit, premiera… Asta e partea buna a curiozitatii secolului nostru.
    Am scris deja o groaza, si sunt constient ca nu am atins tot ce ai scris tu acolo. Iti multumesc inca o data pentru vorbele frumoase si… iti astept raspunsul.

    Theo Ulieriu

    P.S. Nici mie nu-imi place de Nigel Kennedy, in general. Ma deranjeaza in special cum se erijeaza in revolutionarul interpretarii lui Vivaldi, pe nedrept. Altfel, bun violonist, marketing pe masura.

  • Vlad spune:

    In ultima vreme, Kennedy a ‘preluat’ şi funcţia de interpret suprem al concertelor de vioară ale lui Bach. Aici însă descendeţa lui ilustră îi conferă legitimitate (fiind elev al lui Menuhin, iar Enescu a fost violonistul care a ‘relansat’ concertele respective).

    Publicul operei italiene avea si n-avea gust. Asemanarea cu Hollywodul e pe mai multe nivele. Productia impresionanta, uneori de sute de opere pe an, a dat si teratogeneze, cum e opera pasticcio, aparute doar ca sa slujeasca cultului personalitatilor vedetelor. Cu opera italiana au aparut primele vedete adorate de public, fara indoiala, aici s-a nascut arhetipul asta atat de carateristic occidentului superficial.

    Exista un amanunt care pe mine mă ajută să mă apropii mai uşor de misterul muzicii vechi. Limba maternă a compozitorului. O dată ce realizezi că limba franceză e silabică, nu are accente, şi eventual cauţi şi calea ocolită a poeziei, muzica franceză apare într-o perpectivă mai corectă. Cel puţin aşa am impresia. Urechea pentru limbă ghidează şi urechea muzicală.

  • mousike spune:

    Mi se pare ca ai mare dreptate in privinta legaturii dintre limba si muzica: iar de lucrul asta erau constienti chiar teoreticienii din epoca. Cu atat mai mare insemnatate are amanuntul asta, cu cat cel putin initial barocul proclama alianta intre melodie si cuvant, cu Antichitatea luata iarasi drept exemplu. De aici, cantitate silabica si ritm, acel „vers mesure” francez la care spera inca Pleiada, aplicat in aria de curte de pe la inceputul sec. XVII etc. Iar toate disputele asupra capacitatii limbii franceze de a sustine o structura operatica, de la 1660 si pana la rautatile gratuite ale lui Rousseau, la un secol distanta sustin, cred, relevanta despre care vorbeai tu. Am promis eu multe deja, dar nici subiectul asta n-o sa scape neabordat pe aici.

    In ceea ce priveste supraproductia de opere, da, rezultatele mi se pare ca se vad mai ales spre 1700: dincolo de pasticcio, chiar operele unui Handel arata unde a putut duce mecanismul cererii si ofertei, pe de o parte, si tirania virtuzilor: arii reciclate din creatii anterioare, repetitia poate deranjanta azi a catorva clisee (iar aria da capo e ea insasi asa ceva) s.a. Din cauza asta eu agreez in special opera italiana de dinainte de Alessandro Scarlatti & Co. (desi cu multe exceptii :)). Dar intr-o lume care nu cunostea nici un aparat de reproducere a sunetului (gen comodul nostru cd) si nu se mai multumea cu madrigalul cantat seara in familie, inteleg si aparentele deraieri de felul asta. Sa-i invinovatesc ca voiau prea multa muzica? Ori pur si simplu prea mult spectacol?… ideea cred eu, e sa dam sansa operei italiene de a se face auzita; valoarea poate iesi la suprafata si din vrafurile de productii proto-holywoodiene (hihi, altfel merita aprofundata paralela). A, ca observatie generala, eu nu mai cred in imaginea geniului care isi periaza 20 de ani capodopera (de sorginte romantica probabil), dar ma dezgusta si motetele scrise in 20 de minute cu care se lauda hmm… acelasi Handel.

    Cu francezii e putin altcumva, cred: cliseul a venit in mai mare masura prin presiunea gustului oficial, a supravietuit si gratie xenofobiei artistice a francezilor. Dar ca elaborare, rafinament structural, varietate in opera prefer Franta. Cearta bufonilor si toate celelalte scandaluri au transformat in subiect de opereta istoria muzicala franceza si au ucis multe energii, e drept. Si regret, Rameau nu ma inspira foarte des. Dar cand vine vorba de mai varstnica viola a d-lui Marais…

    Scuze de intarzierea cu care ti-am raspuns: e poate cam tarziu pentru un „Paste fericit”, dar nu si pentru a-ti ura (si tuturor cititorilor de asemenea) o saptamana cu adevarat luminata!

    Theo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Le Cerf de la Vieville despre moartea lui Lully at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: