Hubert Le Blanc – Defense de la basse de viole (1740)

25 Aprilie 2007 § Lasă un comentariu

In urma unor discutii in blogosfera despre viola da gamba , am pregatit o serie de extrase sugestive din fantasmagorica Defense de la basse de viole contre les hubert-le-blanc.gifentreprises du violon et les pretentions du violoncel a lui Hubert Le Blanc (c. 1695 – c. 1760), Pierre Mortier, Amsterdam 1740. Dupa cum veti putea observa, acest jurist si fanatic meloman insceneaza un veritabil duel intre cele doua instrumente italiene „moderne” si venerabila viola aristocratica franceza. Partinitor, Le Blanc ingora multe realitati de dragul argumentatiei, dar nici macar contradictiile interne nu lipsesc – textul este insa pitoresc, iar vocea sa reprezentativa pentru xenofobia muzicala franceza care avea sa erupa in Cearta Bufonilor, nu peste mult timp…

P.S. In masura in care timpul o sa-mi permita, o sa comentez unele pasaje interesante ca informatie.

<< L`empire de la viole était fondé et puissament établi par le Père Marais. […] Forcroi le Pere venait d`ajouter à l`Empire. […]  La viole s`était vue favorisée par le Roi Louis XIV, le Père Marais pour ses pieces, et Forcroi le Pere pour ses Préludes tirants sur la Sonate [Marin Marais & Antoine Forqueray, n.n.]. L`un avait été declaré jouer comme un Ange, et l`autre jouer comme un Diable.  Fallait-il au sortir de tant d`avantages tomber dans le néant. Quelle chute! Y en eut-il jamais une pareille? […] Le Père Marais et Forcroi ne donnaient qu`une note, mais s`attachaient à le rendre sonore, comme la grosse cloche St. Germain, jouant en l`air ainsi qu`ils recommandaient, c`est à dire ayant donné le coup d`archet, ils laissaient lieu à la vibration de la corde.

 

Sultan Violon, un avorton, un Pygmée, se met en tête d`en vouloir à la Monarchie universelle. Non content de l`Italie, il se propose d`envahir les états voisins… Les deux acolytes de Sultan s`appelaient Messire Clavecin et Sire Violoncelle. Il les était associés pour tempérer son piquant, dont sans eux la pointe se ferait trop sentir. Il se propose de rayer du nombre des Acteurs de musique la basse de viole et la flûte et de s`établir sur leur ruine. Voici la route qu`il tint pour la procurer. Attaquer la Viole, éclater par dessus, parler plus haut qu`elle en même temps, lui sauter dessus le corps. Le violon qui n`était pas Sultan alors, ni si fier qu`il est abordé humblement le Clavecin et le violoncelle et leur dit: Beaux sires, le premier de vous a déjà un établlissement auprès des Dames, que lui procurent les Pièces de Couperin: l`autre est relégué aux Thuyles chez les enfants de choeur, où il n`a que leur touché délicat pour tout flatté. Il ne tiendra qu`à vous, l`un de faire fortune et le premier d`augmenter la sienne. Je vous propose de vous associer à moi et nous porter pour les trois instruments seuls nécessaires en Musique…

[…] Ses défauts de lui, violon, d`être percant et dur, lui tournaient en bonnes qualités dans un endroit vaste ou sa dureté était noyée par celle du violoncelle et son manque de puissance supléé par les cordes à vide du clavecin. Jouant à la nouvelle manière, il se fit admirer, comme il n`avait pas fait au temps de Lully où les coups de l`archet étaient hachés et le coup de hache marqué à chaque mesure. Ici on ne démêlait ni le tiré ni le poussé. Un son continu se faisait entendre, qu`on était maître d`enfler ou de diminuer, comme la voix. […] La résistance toujours à vaincre dans les cordes courtes et grosses extrêmement tendues du violon, exige un exercice continuel pour en dompter la dureté et les doigts ferrés. A cet effect la Nature secourable fait venir au bout, de la corne, comme aux bêtes de charge ou voiture, un sabot.

Somis [Giovanni Battista Somis, 1686-1763, n.n.] parut sur les rangs. Il étala majesteusement le plus beau coup d`archet d`Europe. Il franchit la borne, où l`on se brise, surmonta l`écueil où l`on échoue, en un mot vint à bout du grand oeuvre sur le violon. Un seul tiré d`archet que le souvenir en fait perdre haleine quand on y pense, et parut semblable à un cordage de soie tendu, qui pour ne pas ennuyer dans la nudité de son uni, est entouré de fleurs, festons d`argent, de filigranes d`or entremêlés de diamants, de rubis, de grenats, et sourtout de perles… Geminiani [Francesco Geminiani, 1687-1762, n.n.], d`autant qu`il faut commencer par le jeu le plus fin se fit admirer aussi bien que les Sonates de Corelli, qu`il exécuta. Elles fournirent le fondement de l`harmonie la plus capable d`émouvoir, qui ébranle à la voix les corps sonores. Geminiani fit sed remplissages de notes de son cru à tout sort de desseins. L`esprit était charmé, l`oreille était satisfaite. Les belles auditrices ‚etaient prêtes à tomber en défaillance. […] Les Sonates de Mr. Le Cler [Jean Marie Leclair, 1697-1764, n.n.] étalèrent en pompe la majesté du jeu de violon et la justesse dont il est susceptible.

Le violoncelle, qui jusque là s’etait vu misérable cancre, haire, et pauvre diable, dont la condition avait été de mourir de faim, point de franche lipée, maintenant se flatte qu`à place de la Basse de viole, il recevra maintes caresses; déjà il se forge une felicité qui le fait pleurer de tendresse. […] Mais dès que tout est jouable sur la Viole, et ce par une science de galant homme acquise une fois pour toutes, combien n`est-elle pas préférable aux instruments qui demandent un art asservissant, tels que le violoncelle sur qui la fausseté est à combattre dans un degré effrayant, faussetés renaissantes à chaque pas qu`on les surmonte, telles que les têtes de l`Hydre. Le défaut des cordes, vrais câbles de navire, demande des doigts bottés pour s`en rendre maître.

[Conversation entre la Dame viole et le sieur Violon]

Le prononcé des Dames fut donc que la Viole serait rétablie dans tous ses droits à huis clos et qu`on abandonnerait au violon l`audience publique. L`arrêt definitif des Dames fut que rien n`équivaut dans le monde aux deux basses de viole en parralèle, pour s`acquitter parfaitement du dessus et de la basse.

Cependant, malgré tous ces avantages, le violon rencontra dans la flûte traversière une émule, au point où il ne s’attendais pas, et qui rabattait bien de la bonne opinion qu’il avait conçue de son propre mérite, & donnée aux autres sur la nature du son qu’il tirait. La flûte se trouva mieux déclamée que le violon, être plus maîtresse d’enfler ou faire des diminutions. Après la fin du concert on en remporta cette opinion, que la flûte jouée par Blavet, s’entend, est préférable au premier violon, lorsqu’il s’agit d’imiter la voix, qui ne saurait, comme chacun sait, faire plusieurs tons à la fois. >>

 

Surse: Musicologie.org, notele albumului „Defense de la Basse de Viole”, Ricercar Consort (dir. Pierre Pierlot), RIC 129121, 1993.

 

 

 

Anunțuri

Dario Castello

6 Aprilie 2007 § 2 comentarii

c. 1590 – c. 1630/1657-58

Despre omul fragment.jpgcare se ascundea sub numele de mai sus nu știm nimic. Mai precis, Dario Castello este un nume pe pagina de titlu a două volume de sonate in stil moderno, tipărite între 1621 și 1658. Nici o mărturie cotemporană nu-l pomenește măcar.

Și cu toate acestea, muzica lui este de multe ori extraordinară. Inventivitatea, dinamica, experimentele armonice care împing uneori disonanțele până la limita teoriei muzicale baroce (și la culmea placerii auditive), pe care cele douăzeci și nouă de sonate ale sale le demonstrează mă îndeamnă să-l propulsez în galeria muzicienilor străluciți ai primei jumătăți de secol XVII. Ca multe dintre sonatele contemporane lor, cele ale lui Dario Castello erau scrise pentru a umple timpii morți (din punct de vedere muzical) ai serviciilor religioase. Ascultându-le însă, un soi de nervozitate domină tot discursul muzical, iar manevrarea frazelor contrastante  mă duce cu gândul la un soi de labilitate psihică sau eufemistic: mecanica afectelor muzicale până la extatic. Iar cadența, element structural față de care barocul are o atitudine ambivalentă: incomodează ca un formalism obligatoriu (vezi experimentele lui Biagio Marini cu sonata senza cadenza), dar e în același timp un vehicol important al improvizației și virtuozității – cadența la Dario Castello se lungește într-un gen de sinuos suspans armonic, atent notat. În majoritatea lucrărilor de specialitate, Castello este considerat momentul cheie în tranziția de la canzona venețiană (a la Giovanni Gabrieli, de pildă) la sonata în trio, manifestată prin intruziunea în structura canzonei (secțiuni polifonice scurte și contrastante ca tempo) a ornamentației, a pasajelor recitativice, a jocului solist-ansamblu. Unde ajunge Castello astfel, am încercat să dau o idee mai sus. Și încă o mențiune importantă, pentru atenția neobișnuită în epocă cu care își notează instrumentația: cornetti, dulciani, trombon baroc  și instrumentul în plină ascensiune, vioara. Castello adaugă vechiului joc al canzonei contrastul textural al acestor instrumente, care poate duce cu gândul la vestiții ritornelli ai suplicației către Charon, în Orfeul lui Monteverdi.

Și totuși…  inversând ordinea obișnuită a articolelor mele, trebuie spus că s-a încercat asamblarea unei biografii a acestui enigmatic Dario Castello. Toate edițiile sonatelor sale sunt tipărite la Veneția, stilul său e ancorat în tradițiile venețiene; mai mult, volumul din 1629 îl înregistrează drept Capo di Compagnia de Musichi d’Instrumenti da fiato in Venetia, iar ediția din 1644 a aceluiași volum ca  Musico Della Serenissima Signoria di Venetia in S.Marco, & Capo di Compagnia de Instrumenti. Din toate acestea, se poate trage concluzia că Dario Castello activa în rândul muzicienilor de la San Marco, maestru la vreun instrument de suflat; multele partituri solistice pentru trombon din sonatele sale –  lucru mai degrabă neobișnuit la 1620 – ne identifică cu mare probabilitate instrumentul. Pe de altă parte, mai mulți Castello sunt înregistrați printre instrumentiștii de la San Marco, dar nu și un Dario – s-a presupus prin urmare că o întreagă familie de muzicieni se instalase la Veneția, o familie din care făcea și el parte (un Giovanni Battista Castello, de exemplu, este atestat în serviciul dogelui în anii 1620). Nu trebuie scăpat din vedere faptul că maestro di capella la San Marco era în această perioadă însuși Monteverdi, iar folosirea în sonatele lui Castello a celebrului stile concitato atestă un contact mai mult sau mai puțin direct cu muzica lui Monteverdi. Ce s-a întâmplat însă cu Dario Castello? E clar că  nu mai publică muzică nouă după 1629, deși lucrările lui se reeditează până în 1658; introducerea acestei ultime ediții lasă să se înțeleaga că autorul nu mai era în viață. Prin urmare, două ipoteze: (1) a trăit până prin 1657-58, reeditându-și periodic lucrările, care par să fi avut succes (alți compozitori mult mai cunoscuți n-au avut norocul acesta). Greu de crezut că în opt ani publică 29 de sonate, iar în restul de aproape 30 nimic. (2) Moare în marea ciumă din 1630, care a măcelărit muzicienii de la San Marco; aceasta ar explica și absența noutăților după 1629, și anonimatul în care s-a scufundat ulterior, murind tânăr (iar cineva atât de îndrăzneț muzical trebuie să fi aparținut generației născute c. 1590: Biagio Marini, Uccelini, Merula ș.a.). Muzica lui, probabil perpetuată de foștii colegi venețieni, și bucurându-se cu siguranță de succes, se mai aude încă vreo 30 de ani. Apoi schimbarea de modă care scoate de pe afiș mai toți reprezentanții mijlocului de secol înainte chiar de a-i scoate Natura (vezi cazul lui Cavalli, de exemplu) îl aruncă în completă uitare pe Dario Castello.

fragment1.jpg

Opere:

  • Sonate Concertate in Stil Moderno, Libro I, Venice, 1621 (conținutul ed. din 1629 aici)
  • Sonate Concertate in Stil Moderno, Libro II, Venice, 1629 (conținutul ed. din 1644 aici)
  • un motet Exultate Deo (tipărit în 1625 si 1636)

Lucrările lui Castello sunt editate în momentul de față de Ut Orpheus Edizione.

Links:

Referințe bibliografice:

Andrea dell`Antonio, La prima forma-sonata. Morfologia e sintassi nelle sonate di Dario Castello (1621), în Il Saggiatore musicale. Rivista semestriale de musicologia, II (1995)  [rezumatul articolului aici]
Eleanor Selfridge-Field, Dario Castello: A Non-Existent Biography, în Music and Letters, LIII/2 (1972)
Eleanor Selfridge-Field, Venetian Instrumental Music from Gabrieli to Vivaldi, Mineola NY, 1994 (ed. a 3-a).

Le Cerf de la Vieville despre M. A. Charpentier (1)

4 Aprilie 2007 § Lasă un comentariu

 

Ii dam cuvantul acestui lullist acerb pentru a bombani despre M. A. Charpentier.  S-a charpentier-medee-cover.gifspeculat mult asupra rivalitatii dintre Lully si Charpentier; ceea ce era insa clar atunci era independenta stilistica a muzicii lui Charpentier de stilul oficial lullist, care deraiaza in scurta vreme in clisee. Aceasta este reactia la muzica de o factura diferita (si italianizanta, = erezie in Franta sfarsitului de sec. XVII) a lui Charpentier, in special a Medeei sale (1693).

<< Les mauvais maitres vous gatent la voix […] et je remarquai l`annee passee combien ils vous gatent aussi le gout. Je voyais une femme d`un rang distingue et d`un tres bon esprit, qui avait appris la composition de feu Charpentier. Charpentier l`avait remplie de maximes italiennes, et cette femme d`un esprit a etre consultee sur cent choses, en etait venue la, qu`elle n`estimait de nos operas nouveaux que le quatrieme acte d`Alcide, et ne pouvait pas souffrir l`Europe Galante. Et il est aise de concevoir […] comment un maitre d`un gout vicieux corrompt celui de ses escoliers. Le bon gout n`est que ce sentiment naturel aide par les principes. Loin de leur donner des principes vrais, solides, et qui epurent en eux les lumieres du sentiment naturel, un mechant maitre leur donne des principes faux, qui embrouillent encore ce sentiment, et qui le tournent a gauche. Je m`imagine que Charpentier qui a eu des escoliers du premier rang, en a gate d`autres. >>

Comparaison de la musique italienne et de la musique francaise, ed. Bruxelles 1705-1706 (Reed. Minkoff, Geneva, 1972), 2eme partie, pp. 296-297

Note:

Alcide – tragedia lirica scrisa in colaborare de Louis Lully (unul din fiii defunctului si Marin Marais, 1693);  L`Europe Galante, opera-balet de Andre Campra (1697).  „Des escoliers du premier rang…” aluzie la Philippe d`Orleans, duce de Chartres, nepotul lui Louis XIV si viitorul Regent in timpul minoratului lui Louis XV.

Sursa: Catherine Cessac, Marc-Antoine Charpentier, Fayard, 1988

V. si Le Cerf de la Vieville despre moartea lui Lully.

Le Cerf de la Vieville despre moartea lui Lully

1 Aprilie 2007 § 6 comentarii

le-cerf-de-la-vieville-cover.jpg

Unul dintre admiratorii cei mai dedicati amintirii lui Lully, Le Cerf de la Vieville (1677-1748), relateaza moartea lui Lully in a sa „Comparaison de la musique italienne et de la musique francaise” (primele editii 1704 si 1705 Bruxelles, uneori si sub alte titluri; reeditata Geneva, Minkoff 1972).

<< A la convalescence du Roi, a la fin de l`anee 1686

Tout retentit de Te Deums

comme disoit le bon Benserade. Lulli ne fut pas des derniers a faire chanter le sien, qui fut alors remarquable par sa beaute, et qui est devenu memorable pour toujours, par le malheureux accident qui y arriva. C`etoit aux Feuillans de la rue Saint-Honore, Lulli n`avoit rien neglige a la composition de la Musique, et aux preparatifs de l`execution, et pour mieux marquer son zele, il y battoit la mesure. Dans la chaleur de l`action, il se donna sur le bout du Pie un coup de la canne dont il la battoit; il y vint un petit ciron, qui augmenta peu a peu. M. Alliot son Medecin, lui conseilla d`abord de se faire couper le petit doigt du pie, puis apres quelques jours de retardement, le pie entier, puis la jambe. Il se presenta un Avanturier de Medecine, qui se fit fort qu`il le gueriroit sans cela. Messieurs de Vendome, qui aimoient Lulli, promirent a ce charlatan, en cas qu`il vint a bout de cette cure, deux mille pistoles, qu`on consigna meme, ou je suis trompe. Mais la bonte si noble et si bien placee de Messieurs de Vendome, et les efforts du Charlatan, furent inutiles… Le 22 mars 1687, Lulli, age de 54 ans, s`en alla dans l`autre monde, composer, sans soute, pour les Concerts des Champs Elisees.  >>

Sursa: Philippe Beaussant, Lully ou Le musicien du Soleil, Gallimard 1992 (pp. 788-789)

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Aprilie, 2007 at Ballet des Nations.