Biagio Marini

19 Martie 2007 § Lasă un comentariu

5 feb. 1594, Brescia – 1663, Veneția

Dacă ierarhiile care favorizează inovatoii au vreo relevanță, lui Biagio Marini i se cuvine onoarea începuturilor, în ceea ce privește inventarea unui limbaj propriu viorii. Și în egală măsură, cea de prototip al celebrității muzicale în baroc, muzicianul “nomad” ce sparge granițele și, nu de puține ori, tradițiile.

Marini învață muzică mai intâi de la unchiul său Giacinto Bondoli; e posibil să fi studiat în paralel cu Giovanni Battista Fontana, compozitor de oarecare renume în epocă și aflat la Brescia în perioadă. În aprilie 1615, prima din lunga serie de călătorii a lui Marini: pleacă la Veneția, unde este ales violonist la catedrala San Marco (maestro di capella fiind Monteverdi). Se întoarce la Brescia în 1620 pentru a deveni conducătorul Accademiei degli Erranti, dar ianuarie 1621 îl găsește printre instrumentiștii curții Farnese de la Parma. Între 1623 și 1649 activează ca konzert meister la curtea ducilor Wittelsbach de la Neuberg an die Donau, ceea ce nu-l împiedică să se manifeste între timp și la Bruxelles (cel puțin din 1626), Düsseldorf (mijlocul anilor 1620, 1640, apoi 1644 – 1645), Brescia, Padova (1634), Veneția. In fond, nu se știe dacă lucra doar ocazional pentru ducii Wittelsbach sau dacă, angajat fiind “cu normă întreagă”, se bucura totuși de liberă circulație grație celebrității sale. Părăsește Germania în 1649, deoarece primise un post de maestro di capella la Santa Maria della Scala din Milano. Îl regăsim la Accademia della Morte din Ferrara (1652-1653), în 1654 la Veneția, apoi în perioada 1655-1656 deține un post la Vicenza, iar după aceea pare să fi circulat între Brescia și Veneția.

În decursul acestor peripluri, se știe că s-a casatorit de 3 ori și că a avut 5 copii.

schloss-neuberg.jpg
Neuberg an die Donau, castelul familiei Wittelsbach

Operele sale, tipărite, circulă în toată Europa și diseminează noua artă italiană a viorii. Deși a compus și muzică vocală sacră și profană, Marini și-a legat numele definitiv de repertoriul instrumental. Vioara împrumută din idiomul muzicii vocale și cere virtuozitate: printre ornamentele tipic vocale (gorgia), trillo (adică ceea ce azi numim tremolo) este notat prima dată explicit de Marini, cu opt ani înaintea lui Monteverdi; de multe ori insă numea aceste figuri de retorică muzicală pur și simplu afetti. Pe de altă parte, muzica lui Marini exploatează deja noile posibilități de expresie proprii instrumentului: cascade de arpegii, obtinerea de armonii prin atingerea simultana a două sau trei corzi (ceea ce Marini numea modo di lira, termen împrumutat din terminologia violei), pizzicato, col legno, armonice, tehnica surdinei. Marini se numără printre primii muzicieni ce folosesc scordatura, ceea ce îi permitea depășirea limitelor tehnice impuse de acordajul canonic al viorii și accesul la acorduri și game insolite.

La nivelul genurilor muzicii instrumentale, în tinerețe Marini nu pare să distingă între sonată și sinfonie, pentru ca apoi să le diferențieze formal: sinfoniile tind să devină mai lungi și mai variate. Între sonatele sale se pot distinge cele pentru una sau două viori și bas continuu, formă moștenită poate de la Fontana – aici, virtuozitatea solistică primează. Sonata în trio, care pune mai degrabă accent pe dialogul dintre instrumente, își face intrarea în muzica lui Marini încă din colectia Afetti musicali (1617), la zece ani după ce fusese definită de Salomone Rossi. Marini experimentează, din punct de vedere formal, o  Sonata senza cadenza; și desigur, fascinația timpului său pentru basul ostinat nu-l putea ocoli. Inventivitatea armonică și ritmică, pasajele lirice cvasi-recitativice, experimentele armonice îi definesc stilul – iar spre bătrânețe, muzica sa devine tot mai agresivă în cromatisme și disonanțe.

Lucrări

  • Affetti musicali, op. 1 (1617)
  • Madrigali e symfonie, op. 2
  • Arie, madrigali et corenti, op. 3
  • Scherzi e canzonette, op. 5
  • Le lagrime d’Erminia in stile recitativo, op. 6
  • Per le musiche di camera concerti, op. 7
  • Sonate, symphonie e retornelli, op. 8
  • Madrigaletti, op. 9
  • Compositioni varie per musica di camera, op. 13
  • Corona melodica, op. 15
  • Concerto terzo delle musiche da camera, op. 16
  • Salmi per tutte le solennità dell’anno concertati nel moderno stile, op. 18
  • Vesperi per tutte le festività dell’anno, op. 20
  • Lagrime di Davide sparse nel miserere, op. 21
  • Per ogni sorte di strumento musicale diversi generi di sonate, da chiesa, e da camera, op. 22 (cuprins aici)

*

Sursă ilustrație: pbase

Anunțuri

Marco Uccelini

7 Martie 2007 § Lasă un comentariu

c. 1603, Forlimpopuli – 10 sept. 1680, Parma

Marco Uccelini face parte din seria primilor virtuozi italieni ai viorii din prima jumătate a secolului al XVII-lea, care reușesc să inventeze un nou limbaj muzical adecvat instrumentului lor, precum și formele în care acesta să se manifeste. Experiențele lor duc la cristalizarea sonatei – dar urechea modernă e mai degrabă cucerită mai mult de diferențe, decât de asemănările cu ceea ce denumim astăzi sonată, iar avangardismul limbajului viorii baroce timpurii nu-și pierde, cred, nici azi efectul.

Viata sa e doar în mică parte cunoscută. Se știe că studiază la seminarul din Asissi și ajunge la Modena cândva înainte de 1639. Devine aici Capo degl’ instrumentisti la curtea familiei Este (1641-1662), iar din 1647 maestro di capella la catedrala din oraș. Părăsind Modena, îl regasim începând din 1665 la curtea Farnese din Parma ca maestro di capella, funcție pe care o va deține până la moartea sa, în 1680. Din puținele informații care ne-au parvenit, Uccelini se remarcă prin sedentarism și fidelitatea față de patronii săi, prin contrast cu mobilitatea majorității muzicienilor italieni ai epocii (un exemplu bun ar fi Biagio Marini, care nu pare să reziste mai mult de câțiva ani consecutivi într-un loc).

a-stradivari-violin-1693-met.jpg

Vioara Antonio Stradivari (Cremona, 1693). Azi la Metropolitan Museum of Art, New York.

Din punct de vedere istoric și stilistic, Uccelini face parte din așa-numita școală de la Modena, alături de Giovanni Maria Bononcini și Giuseppe Jacchini.  Uccelini a compus muzică instrumentală, opere și balete pentru curtea Farnese, dar cea mai mare parte a creației păstrate a lui Uccellini se rezumă la sonate și sinfonii, majoritatea publicate la Veneția – poate cele mai îndrăznețe ale epocii, utilizează din plin cromatismul și profită de dezvoltarea tehnicii violonistice (Uccelini introduce a șasea poziție). Din punct de vedere formal, caracterul fragmentar al sonatei lui Marini face loc, la Uccelini, unei relative unități tematice.

Lucrări

  • Sonate, sinfonie et correnti, Op. 2 (1639)
  • Sonate, arie et correnti, Op 3 (Venetia, 1642)
  • Sonate, correnti et arie, Op 4
  • Sonate, over canzoni, Op. 5 (1649) – primele sonate pentru vioara solo si b.c.
  • Salmi a 1, a 3, 4, et a 5 concertati parte con istromenti e parte senza con Letanie della Beata Vergine Concertate a 5 con istromenti, Op. 6 (Venetia, 1654)
  • Ozio regio, Op. 7
  • Sinfonie Boscarecie, Op. 8 (Venetia 1660, reeditate Antwerp 1669) – piese pentru vioară si bas continuu, cu a doua și a treia vioară ad libitum.
  • Sinfonici concerti brevi e facili, Op. 9

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Martie, 2007 at Ballet des Nations.