Francesco Cavalli

22 Februarie 2007 § Lasă un comentariu

Pietro (Pier) Francesco Caletti-Bruni, zis Cavalli
14 februarie 1602 – 14 ianuarie 1676

cavalli-1.jpg
Născut la Crema, primește educație muzicală de la tatăl său, G.B. Caletti, maestro di capella și organist al catedralei din Crema, din al cărei cor făcea probabil parte și Pietro Francesco. Dovedindu-se un bun cântăreț, este luat la vârsta de 14 ani la Veneția de Federico Cavalli, guvernatorul Cremei și aristocrat venețian – compozitorul îi va prelua numele, Cavalli, în semn de recunoștință. Intrat imediat în rândul cântăreților basilicii San Marco (1616, până în 1626), va ocupa posturile de organist la bisericile San Zipolo, Ss. Giovanni e Paolo (1620) și mai ales cel de organist secund la San Marco (ales cu unanimitate de voturi în 1639).  În această ambianță l-a cunoscut fără îndoială pe Monteverdi, care era maestro di capella la San Marco și a cărui influență se va dovedi cât se poate de fecundă. Primele compoziții cunoscute ale lui Cavalli sunt tipărite în colecția de muzică ecleziastică Ghirlanda sacra (1625). În 1630, se căsătorește cu Maria Sozomeno, membră a unei bogate familii venețiene – fapt ce îl scutește pe compozitor de grijile financiare care strâmtorau majoritatea celor ce investeau în operă. Soția sa avea să moară în 1652.

Cariera operatică a lui Cavalli debutează în 1639 la Teatro Cassiano (în acea vreme singurul teatru de operă venețian), cu Le Nozze di Teti e di Peleo, pe un libret de Orazio Persiani. Renumele său crește cu fiecare opera produsă, astfel că în anii 1650 Cavalli compunea deja pentru toate teatrele din Veneția și pentru alte orașe italiene (după 1652, Napoli, Milano, Florenta), iar prestigiul său trecea dincolo de granițele italice. Egisto este reprezentat într-o serie de orașe italiene și la Paris. Cardinalul Mazarin, conducătorul de facto al Franței pe durata minoratului lui Ludovic al XIV-lea promova un mecenat agresiv în favoarea artelor italiene, iar opera făcea parte din campania sa (premeditată sau nu) de implantare a barocului italian pe sol francez; după romanul Luigi Rossi (al cărui Orfeo este montat la Paris în 1647), Cavalli este chemat de cardinal la Paris pentru a produce o operă (1660) – insistențele lui Mazarin îl fac pe Cavalli să monteze în pripă o versiune a operei Xerse “aclimatizată” gustului francez; revine însă în 1662 pentru a compune în onoarea căsătoriei lui Ludovic al XIV-lea cu infanta spaniolă Maria Theresia. Rezultatul eforturilor lui Cavalli este Ercole amante (pe libretul lui Francesco Buti), prezentat într-un gigantesc théâtre aux machines construit special pentru această ocazie la Tuileries – necunoașterea limbii italiene, xenofobia crescândă a publicului francez și decorurile luxuriante au sufocat opera lui Cavalli, care nu are succes. Să mai adăugăm și intrigile lui Jean-Baptiste Lully care a impus introducerea arbitrară de dansuri în maniera baletului de curte pentru a satisface gustul francez – compuse de Lully, firește – care au destructurat opera.

Întors la Veneția, Cavalli ar fi jurat că nu va mai compune în viața sa pentru vreun teatru – promisiune nerespectată, dacă luăm în considerare cele șase opere care aveau să mai vină. Totuși, de aici încolo își concentrează energia în direcția muzicii de la San Marco: prim organist în 1665, devine în sfârșit maestro di capella în 1668, succedându-i lui Giovanni Rovetta. Două din ultimele opere ale lui Cavalli, Eliogabalo și Massenzio au rămas necântate. Explicația îndeobște acceptată este că stilul său devenise demodat (în comparație cu noile forme fixe tip recitativ-arie ș.a., dar cel puțin în cazul lui Eliogabalo, compus pentru carnavalul venețian, lucrurile par să fi stat altfel: un subiect scadalos de la bun început fusese împănat cu aluzii acide la adresa instituțiilor venețiene (Senatul femeilor instituit de Heliogabalus e exploatat ca o aluzie la Senatul venețian, de pildă), fapt care i-a adus interdicția punerii în scenă.

cavalli-2.jpg

Stil

Influența lui Monteverdi asupra lui Cavalli este certă și explicabilă prin cooperarea lor la San Marco. Problema care îi neliniștește pe muzicologi stă exact pe direcția inversă: influența lui Cavalli asupra lui Monteverdi. Din repertoriul teatrelor venețiene, ca și din cariera operatică a lui Monteverdi între Orfeo (1607) și L`Incoronazione di Poppea (1642) nu a supraviețuit mai nimic. La o primă vedere, Cavalli pare impregnat de spiritul celor două opere târzii ale bătrânului maestro di capella de la San Marco – dar ele sunt ulterioare acelor Nozze di Teti e di Peleo ale lui Cavalli (1639), de unde ipoteza că discipolul s-ar putea să-și fi influențat maestrul, când vine vorba de unitatea și flerul dramatic care le domină.

În orice caz, Cavalli rămâne figura turnantă în evoluția operei de la genul de avangardă din anii 1600-1620 la imensa popularitatea dobândită până la jumătatea secolului XVII. În condițiile în care foarte puține opere venețiene ale perioadei au supravietuit, lucrările lui Cavalli, păstrate la Biblioteca Marciana din Veneția, constituie cel mai mare corpus de teatru liric italian de secol XVII.

Inovațiile pionierilor genului sunt utilizate cu maximum de măiestrie și efect de către Cavalli: subiectul “serios” împarte scena cu arii și scene populare, de un umor grotesc care va domina opera italiană până la Alessandro Scarlatti. Ghidat de gustul publicului său, Cavalli merge către succesiunea arie-recitativ, dar nu va cădea niciodată în formalismul rigid al succesorilor săi, căci rațiunile dramatice și suscitarea afectului rămân hegemone asupra formei.

Mai toate operele venețiene, cele ale lui Cavalli incluse, pun probleme de interpretare: casele de operă venețiene puneau accent pe aducerea pe scenă a câtorva staruri vocale în dauna orchestrei, care de multe ori se reducea la o minimă secțiune de coarde (eventual 2 viori) și o secțiune mai mică sau mai mare de bas continuu. Mai mult, operele fiind compuse într-un ritm alert, partiturile nu conțin de multe ori decât linia vocală și basul continuu, de multe ori necifrat, doar nota de bază. Contribuția instrumentiștilor, sinfoniile, dansurile rămâneau a fi stabilite în timpul repetițiilor, de multe ori utilizând piese instrumentale ale altor compozitori: în cazul fericit, o mână grăbită notează pe marginile manuscrisului o sinfonie; de cele mai multe ori însă, spectacolul se baza pe o improvizație pe care n-o mai putem cunoaște. În consecință, nu e de ajuns să cânți partitura păstrată a unei opere venețiene pentru a reconstitui organic spectacolul. De aici, controverse, interpretări minimaliste sau opulente, critici în ambele direcții.

guardi-bucentaur-la-lido-de-ziua-inaltarii-c-1773-l.jpg

Creatia lui Cavalli

33 de opere documentate cu certitudine, dintre care 27 conservate (cea mai mare parte, la Biblioteca Marciana din Veneția). Alte câteva îi sunt atribuite, dar muzica fiind pierdută, imposibil de verificat. Pe lângă opere, Cavalli compune în domeniul profan arii și cantate.

Operele lui Cavalli: Le nozze di Teti e di Peleo (1639), La Dafne/Gli amore d’Apollo e di Dafne (1640, libret de Busenello), La Didone (1641), L’Amore innamorato (1642, muzica pierdută), La virtù de’ strali d’Amore (1642), L’Egisto (1643, libret de Giovanni Faustini), L’Ormindo (1644), La Doriclea (1645), Il Titone (1645, muzica pierdută), Il Giasone (1649, Giovanni Faustini), L’Euripo (1649, muzica pierdută), L’Orimonte (1650), L’Oristeo (1651), La Rosinda (1651), La Calisto (1652, Giovanni Faustini), L’Eritrea (1652), Il Delio/La Veremonda, l’amazzone di Aragona (1652), L’Orione (1653, libret online aici), Il Ciro (1654), L’Hipermestra/L’Ipermestra (1654), Il Xerse (1655), L’Erismena (1655), La Statira/Statira principessa di Persia (1655), L’Artemisia (1657), Impermnestra (1658), L’Antioco (1659, muzica pierdută), Il rapimento d’Helena/ Elena (1659), L’Ercole/Ercole amante (1662, Francesco Buti), Scipione affricano (1664), Mutio Scevola (1665), Il Pompeo Magno (1666), L’Eliogabalo (1667), Coriolano (1669, muzica pierdută), Massenzio (1673, muzica pierdută).

Muzica religioasă a lui Cavalli se înscrie în tradiția policorală venețiană și se dovedește mult mai conservatoare decât compozițiile sale seculare. Se presupune că ceea ce s-a păstrat este doar o mică parte din compozițile lui Cavalli pentru San Marco; pe de altă parte, acestea sunt creațiile care au văzut lumina tiparului. Primele compoziții, în colecția Ghirlanda sacra, 1625 (un Cantate domino); apoi Musiche sacrae, 1656 (o missă, Magnificat pentru două coruri, motete), Vesperi, 1675 (3 vecernii în 8 părti cu b.c., Magnificat). Din jurul lui 1650 datează un Requiem compus de Cavalli pentru propria sa înmormantare, un zâmbet ironic după 33 de opere extravagante…

Ilustrații: Cele două portrete pe care le puteți vedea le-am găsit pe internet ca aparținând lui Cavalli, dar nici o notă nu le pomenea proveniența, astfel că nu e exclus să fie imaginare. Bucentaur ancorând la Lido de Ziua Înălțării de Francesco Guardi, c. 1773 (Paris, Louvre, inv. 20009).


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Francesco Cavalli at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: