1740-1770 sau muzica europeana in travaliu?

1 Decembrie 2006 § 2 comentarii

In ultimul timp (asta in care nu am postat nimic – nu cred ca sunt facut pentru a fi blogger, heh) am ascultat, eu barochistul, aproape numai Carl Philipp Emmanuel Bach – asa se cheama ultimul meu amor muzical. Ceva Haydn, Mozart. Dupa ce ultimii 4 ani n-am facut decat sa ma adancesc in apele aurii ale barocului, iata-ma acum ajuns intr-o zona care cel putin pentru amatorii de teorii este mlastina perfecta. Ce se intampla in perioada asta, in care muzica lui Bach (J.S. de asta data), Telemann sau Rameau incepe sa se simta invechita, concerto grosso se sufoca brusc si silentios in somn, in timp ce opera franceza isi da duhul cu mare alai si taraboi (si nu ne ridicam palaria pentru Mr. Rousseau si prestatia sa in timpul Certei Bufonilor)? In care timidul pianoforte cucereste incetul cu incetul saloanele in dauna venerabilului si intepatului sau parinte clavecin? Schimbarea se simte in aer.

Exista un adevarat ping-pong terminologic aici. Impartirea canonica vedea pur si simplu nasterea clasicismului. Alte forme muzicale ale unei noi generatii animate de noi idealuri: iluminism, vocea teoriilor despre egalitatea oamenilor, drepturi naturale etc. adica ceea ce se numeste indeobste liberalism isi face aparitia si in muzica – opera bufa italiana cu personaje contemporane si nenobile, decadenta stilului nobiliar si greoi mitologic, departat de preocuparile epocii. O trimitere la teatrul lui Marivaux si Beaumarchais, apoi la Nunta lui Figaro de Mozart si iata teoria. Apoi, parerea opusa: sa fim seriosi, nimic nu se schimba propriu-zis in mersul societatii, muzica isi pastreaza acelasi public iar dezvoltarea formala este o consecinta logica si directa a traseului ei anterior, intre Monteverdi, Bach sau Mozart e o linie dreapta, barocul. In mare, asta ar spune Remy Stricker, cel a carui carte promisesem ca o prezint. Apoi la mijloc, iata cum interpretarea de data mai recenta incearca sa scoata la iveala un stil de tranzitie, care are coerenta si identitate proprie: stilul galant pentru unii, rococo (ce facil…) pentru altii. Unde incepe sau se incheie acest stil? Ei bine, aici incep problemele, fiindca daca Haydn e un nume-borna acceptabil, galantii de inceput se dovedesc a fi greu de localizat, si elemente ale stilului sunt disecate la Handel, Rameau, Telemann (adica invechitii), apoi mai pregnant la Domenico Scarlatti si, in opera, la Hasse. Apoi acei francezi ciudatei, gen Boismortier si Mondonville. Italienii care se arunca in noua opera comica si compun mai aerat decat in traditionala opera seria: Pergolesi, Galuppi, Leo (toti trei laudati de Rousseau in a sa Scrisoare despre muzica franceza). Si germanii, last but not least. Ba mai precis esentiali. Domnul Gluck si reforma lui. Acea inovatoare scoala de la Mannheim cu dinastia Stamitz, fii lui Bach, care se raspunadesc prin toata Europa, si la mijloc intre conservatorism si inovatiile celor abia mentionati, muzicienii de la curtea lui Frederick cel Mare, la Potsdam: Graun, Quantz s.a. (C.P.E. Bach insusi e clavecinistul curtii, pana la un moment dat – plecarea conincide cu dezlantuirea sa inimitabila).

(Va urma)

Anunțuri

§ 2 Responses to 1740-1770 sau muzica europeana in travaliu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading 1740-1770 sau muzica europeana in travaliu? at Ballet des Nations.

meta

%d blogeri au apreciat asta: